Exilatul din Monte Carlo

Finala Ligii Campionilor? Care Finala? Care Campioni? AS Monaco si FC Porto vor intra, în seara zilei de 26 mai, pe Auf Shalke Stadion si vor juca. Una din echipe va castiga, cealalta va pierde, nimic nu se va schimba. Chelsea FC si Deportivo La Coruna puteau intra, la fel de bine, pe stadionul din Gelsenkirchen si istoria fotbalului ar fi ramas la fel de neondulata. Anonimatul prosper al finalei din 26 mai e un moment de pauza, în care jocul poate continua, dar istoria sta. Cineva trebuie, pana la urma, sa joace si sa castige o competitie, orice competitie. Cineva trebuie, întotdeauna, sa existe, dar asta nu aduce neaparat a istorie. Fotbalisti si echipe, guverne si tari întregi vor fi întotdeauna acolo unde le-o cer calendarul sau harta, dar, uneori, asta nu va însemna nimic sau nimic mai mult decat pace în condica de prezenta. Unii, veseli bolnavi de miopie optimista, socotesc, din toata inima, ca atat e de ajuns. Cata vreme cineva intra în teren si cata vreme cineva spune ceva în numele unei natiuni, totul e bine. Avem, adica, istorie si trebuie sa ne împacam cu ea, asa cum se împaca bugetarul cu sandviciul la fiecare pranz si cu salariul în fiecare luna.

10 luni de finala

Altii au învatat sa citeasca doar cartile la care au ajuns singuri si sa creada ca nu tot ce se vede e istorie. Ei ar putea observa, de pilda, ca Porto contra Monaco nu e decat meciul vizibil si formal sub care traieste, diferit si urzitor, prezentul ce va deveni viitor. Or, asta se numeste istorie. Iar momentul de istorie pe care îl traieste fotbalul european nu va fi finala de peste doua saptamani, ci o alta finala, care se joaca înca din august 2003 si se va încheia, probabil, nu mult dupa iunie 2004. Povestea acestei finale care se joaca, practic, de 10 luni, e adevarata istorie recenta a fotbalului de club continental. Ea e, în acelasi timp, o poveste despre fotbal si o proba de semifond care ameninta sa se transforme într-o cursa de mare fond moral. Aveti în fata, daca si numai daca va luati o clipa ochii de pe aparenta finala din 26 mai, o poveste despre neîntelegere, despartire, tarie de sine în exil si pocainta tarzie. Povestea finalei Real Madrid - Fernando Morientes. Adevarata Finala. Singura istorie.

Felina de rezerva

Fernando Morientes a fost alungat în august 2003. La Madrid, toata lumea traia, pe atunci, într-un vis. Real avea un presedinte care cumparase luna de pe cer si privea lacom spre lista de astre. Se nascusera Los Galacticos. Real Madrid si presedintele Florentino Perez nu mai credeau în muritori. Zidane, Ronaldo, Figo, Roberto Carlos, Raul, Casillas jucau ceva ce se cheama fotbal prin omisiune. Nimic din regulile care cer fotbalului sa asigure 11 locuri de munca nu mai putea fi luat în seama pentru ca se dovedise de mult o schema birocratica. Fotbalul se poate juca si în 6 sau 7. Atunci au început madrilenii, orbiti de nebunia triumfului, sa arunce peste bord reguli si oameni. Florentino Perez a luat în mana cartea de vise si n-a mai pus-o jos. Sminteala s-a suit la capul capului de club si Real a început sa sangereze exact în clipa în care toata lumea credea ca vede o echipa cu trupul cusut în stele. Perez l-a cumparat pe David Beckham. Cu urmatoarea miscare, a întors capul spre banca de rezerve si l-a vazut acolo pe Fernando Morientes. Asezat pe banca imediat dupa sosirea lui Ronaldo, Morientes a trait un an si mai bine din slujba de înlocuitor în clipele de oboseala sau în meciurile prea mici pentru Ronaldo. Si totusi Morientes era de pe atunci un mare fotbalist. De la Figo la ultimul madrilen cu televizor acasa si de la Roberto Carlos la prietenii care vin sa vada meciuri în casa ultimului madrilen, toata lumea stia cine e Fernando Morientes: un varf somnoros care ucide garzile imprudente, felina care da impresia ca motaie si sfasie pe cei ce ajung la asemenea impresii. Nimeni nu se îndoia de valoarea lui Morientes pentru ca, în afara de blanzii ecologisti, nimeni n-a ajuns sa confunde petele de pe blana unui leopard cu urticaria. Nici macar Florentino Perez. Si totusi Perez n-a spus nu atunci cand, în august 2003, Fernando Morientes s-a sculat de pe banca si a spus: Bastante! (De-ajuns!). De ce?

Brand

Perez cazuse în logica tot mai raspandita care spune ca nu exista valoare, ci doar situatii. În aceasta forma brutala de gandire, Morientes nu mai era o valoare, iar triumful continuu al Realului era o situatie autonoma. Cu alte cuvinte, Morientes devenise neimportant, în ciuda calitatilor sale evidente. În acelasi timp, succesul Realului tinea loc de orice alt argument. Perez a subscris la ideea care face ravagii în lumea obisnuita, dupa ce a cucerit lumea mediilor de afaceri: nimeni nu e de neînlocuit, cu exceptia cifrei de afaceri. Perez a mizat tot pe iluzia care spune ca firma (sau brand-ul, cum i se spune pentru a salva ceva din prostia bruta a acestui rationament) e o realitate care se poate prelungi la infinit, prin investitii. Real, în calitatea sa de brand, nu mai avea, deci, nevoie de talente, ci doar de investitii de succes. Morientes era un talent, dar Real nu mai cerea talente, ci achizitii însotite de cutremure de presa. Morientes era doar un fotbalist exceptional, Beckham nu era asa ceva, dar aducea cu sine comotia mondena si potul comercial care pot consolida brand-ul. Aici e toata diferenta. Intrand în logica corporatista, Real s-a despartit de logica veche a fotbalului. Iar Morientes a trebuit sa plece. Cu un plan. Un plan de razbunare, si anume primul plan de razbunare pe care pana si Scripturile l-ar lasa sa se aseze între Porunci: razbunarea prin puterea binelui, departe de locul smintelii.

Antibrand

Cand a ajuns la AS Monaco, Morientes era deja un jucator uitat. Cine pleaca de la Real Madrid nu pleaca. Dispare. Sau reapare pentru a stinge trufia celor ce nu l-au pretuit la timp. Ceea ce se întampla rar. Iar la Real ar fi echivalent cu o ReReconquista. Dupa cateva luni la Monaco, locul în care lumea se retrage si cauta sa se faca uitata, Fernando Morientes a început sa lucreze la planul care e pe punctul de a schimba convingerile dupa care a fost construit Real (varianta galactica). Morientes a jucat la Monaco asa cum n-a avut sansa sa joace la Real. Pe drum, Fernando Morientes a eliminat, aproape singur, în semifinalele Ligii Campionilor, un Real contrariat de precizia si convingerile unui om pe care l-a socotit depasit. Cu 9 goluri, Morientes e deja golgeterul acestei editii a Ligii, dar ceea ce conteaza cu adevarat e golul marii împotriviri: golul marcat la Moscova, printre ceturile si gheturile zilei de 24 februarie. Lokomotiv conducea deja cu 2-0 si Monaco arata ca o echipa batuta si satula de greu. În minutul 69, cand nimeni nu mai putea prezice macar o geana de orgoliu, Morientes a marcat cu capul, dintr-o pozitie imposibila si dintre fundasii cei mai insuportabili. Atunci a pornit, cu adevarat, Monaco spre finala Ligii Campionilor. Mai tarziu, cele doua meciuri cu Real au fost de-a dreptul agreabile. Real a jucat din interiorul unui prestigiu apus, Morientes a marcat si la Madrid, si la Monte Carlo, totul era jucat, ramane doar de tras linie.

Joia trecuta, Florentino Perez a înteles

Presedintele clubului Real Madrid a iesit din logica brand-ului si a revenit la simtul valorii. Joia trecuta, el a dispus readucerea lui Morientes la Madrid. Contractul prin care Morientes e împrumutat lui AS Monaco expira la sfarsitul lui iunie si Perez nu vrea sa piarda nici o clipa: "Pe 30 iunie, Morientes va sosi la Madrid!". Victoria exilatului din Monte Carlo ar putea pune capat ascensiunii logicii comerciale care a adus Realului cea mai mare reteta financiara si cel mai prost sezon al ultimilor 5 ani. Tentatia investitiei prin achizitii nu va disparea cu totul. Real a încheiat, se spune, o întelegere de principiu cu Francesco Totti si a pus un premiu urias pe capul lui Van Nistelrooy. Însa reverenta lui Perez în fata celui ce a demontat, de departe, logica unei institutii e cel mai important eveniment al fotbalului care sta sa înceapa.