Pe aceeași temă
Din cele 9 titluri anuntate, unul a lipsit (Milionari de weekend, de Catalin Saizescu) pentru ca nu e inca terminat, iar alte cateva au fost prezentate in proiectie video, copiile pe 35 mm nefiind gata. Nu aceasta lentoare de melc in post-productie ar deranja insa cel mai mult, ci, la urma urmei, ceea ce intereseaza in ultima instanta e calitatea fiecarui film ca opera cinematografica in sine.
Or, tocmai aici e partea proasta. Din cele opt filme prezentate si selectionate (caci s-au produs ceva mai multe filme romanesti in ultimii doi ani, dar unele au fost excluse pentru ca erau de nearatat), unul singur e onorabil (Examen, de Titus Muntean). Avem astfel o imagine de ansamblu apocaliptica in ceea ce priveste produsul brut - filmul - in cinematografia romana. Asta pe fondul unei imagini apocaliptice in ceea ce priveste organizarea cinematografiei romanesti. Dar sa vedem cum au fost filmele.
Turnul din Pisa, de Serban Marinescu, si Binecuvantata fii, inchisoare, de Nicolae Margineanu, au rulat deja in cinematografe anul trecut, le-am analizat cu acea ocazie si, fiind proaste, chiar nu merita o noua analiza.
Maria e la origine un scurt-metraj, pe care Calin Netzer si-a propus sa-l mareasca la 90 de minute. Introducerea - cam o jumatate de ora - merge cat de cat, e presarata cu un umor à la Kusturica nu tocmai rau, desi cam expirat, dar din momentul in care Maria hotaraste sa se prostitueze, filmul intra in picaj, cade intr-un abis de lamentare si se-neaca intr-o groapa de lacrimi. Nici rolurile lui Horatiu Malaele sau Serban Ionescu nu reusesc sa salveze ceva, ca nici imaginea (deloc rea) a lui Mihail Sarbusca.
Tancul e un film-parabola, al carui scenariu tradus pentru cei foarte multi ce n-au inteles nimic (dar nu din vina lor, caci filmul e un exemplu tipic de exces de simboluri greoaie), suna cam asa: el, de la tara, merge la facultate cu mari sperante in viitor, dar trebuie sa-si intrerupa studiile pentru ca-i moare tatal. Se intoarce la tara si-si deschide un butic, dar nu se poate (re)adapta in satul natal.
E un neadaptat tipic, iar asta il obsedeaza. Cadavrul ionescian din casa lui Amédée, care se tot umfla si umfla si iese din casa si iese din bloc si iese din oras si nu mai stie bietul Amédée cum sa scape de el, ia aici chipul unui tanc, aparut peste noapte in ograda si descoperit de neadaptatul nostru intr-o dimineata in care se trezeste si-si toarna (atentie!) o ceasca de cafea.
Il vede pe geam, ii intreaba pe tanchisti ce se-ntampla, astia ii dau cu misterul, el spune tuturor, nimeni nu-l crede initial, dar cand tancul trage si rupe nucu' lu' boieru', se schimba treaba. Pe fond de nunti si inmormantari (o cronica a satului romanesc - sic!) vine si un bastan de la Bucuresti graind discursuri sforaitor-ridicole, plus doua tipe a-ntaia, foste colege de facultate cu el, care s-au ajuns datorita parintilor din Parlament etc. El - doar cu fata de la carciuma, care-i vinde tuica la sateni si cu care-i e cam rusine.
Ce mai tura-vura, rusine-rusine, dar el tine la ea si in noaptea urmatoare ea doarme la el, pentru ca el isi daduse pesemne seama ca ea e ceea ce-i lipsea. Si chiar asa este caci, a doua zi dimineata el umple (iar atentie!) doua cesti cu cafea, iar tancul nu mai e! A disparut tot asa de brusc pe cum aparuse. Iar filmul se incheie rotund, respectand si regula tragediei antice a celor trei unitati - de timp (24 de ore), de loc (satul cu pricina) si de actiune (despre cum poate cineva sa-si gaseasca locul in comunitate). Iarasi sic!
Tancul n-a fost insa cel mai prost film din sectiune. Trofeul i-ar trebui acordat lui 3 pazeste, de Ovidiu Georgescu, daca lupta n-ar fi oarecum inegala, pentru ca e un film realizat fara nici un buget. In principiu, faptul ca echipa s-a zbatut sa faca filmul in conditiile in care nimeni n-a dat nici un ban e un lucru foarte laudabil, dar nu o scuza pentru realizarea unei catastrofe, asa cum e 3 pazeste.
Un subiect inflationar (o moldoveanca ce ajunge in Romania si un smecher bucurestean profita de inocenta ei ca s-o lase insarcinata si-apoi sa-i ia copilul si sa-l vanda), deci cu atat mai greu de ridicat peste medie, cu cat concurenta e defavorizanta, e transpus intr-un scenariu penibil, care nu reuseste sa ocoleasca nici una din capcanele déja vu-ului, cazand (fara exceptie) in toate.
O imagine jenant de proasta si, ceea ce te intoarce impotriva filmului cel mai mult, o totala ignoranta a lucrului cu actorii. Atat de crasa, incat Marcel Iures face un rol (desi foarte scurt) incalificabil. Asta ca sa nu mai fie amintit Marius Bodochi... Si argumentului ca filmul trebuie privit cu indulgenta pentru ca e unul fara buget i se pot aduce drept contra-argumente cel putin doua filme din aceeasi categorie: filmul britanic The Nine Lives of Tomas Katz, de Ben Hopkins, si cel grecesc No Budget Story, de Renos Haralambidis, ce au putut fi vazute in ultimii ani in Bucuresti.
Un eventual articol ce ar analiza Raport despre starea natiunii s-ar putea intitula foarte bine "Un film gaunos sub un titlu pompos". Caci exact asta e filmul lui Ioan Carmazan - un film ca o gaura neagra, cu pretentii de stralucire de supernova. Este genul de film de care cu mare greutate iti mai aduci aminte a doua zi, plin de elucubratii pesimiste despre starea lucrurilor din Romania anilor 2000, o incercare esuata de radiografiere a unei societati. Esec datorat scenariului confuz si regiei inexistente (ambele ale lui Ioan Carmazan). Un film care nu exista, de la un regizor care nu exista.
Dar cea mai mare dezamagire vine de la Sinisa Dragin (care, acum vreo doi ani, realizase un film onorabil - In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura). Faraon e un film cu un scenariu mediu, dar cu o regie care-l face sa se piarda. E greoi, nu se leaga si nu are ritm. Nu are nici imagine (iar asta e o dezamagire inca si mai mare, din partea lui Alexandru Solomon) si nimic care sa-l faca sa ramana. E, in ciuda rolurilor Olgai Tudorache si al lui Stefan Iordache (si deloc rea Adriana Butoi), un film minor, neglijabil, care nu-si gaseste amprenta si identitatea.
Singurul film din sectiune ce se mentine pe linia de plutire e Examen. E foarte evident ca-i un film care a avut multe probleme - e vizibila modificarea scenariului pe parcurs, dar si solutia gasita e foarte inspirata, caci jonglarea de la povestea propriu-zisa (din anii '70-'80) la zilele noastre, apoi o oarecare distantare fata de subiect si o analiza la rece, plus alternarea video-pelicula ii dau filmului o vitalitate pe care e posibil sa n-o fi avut in forma initiala. Subiectul nu e unul memorabil, se bazeaza pe un fapt real - una din milioanele de nedreptati flagrante petrecute in perioada comunista si pentru care vinovat a fost sistemul.
E tratat insa foarte corect, fara excese de nici un fel (printre altele, fara excese de induiosare, ca filmele lui Margineanu sau Marinescu), asta poate si datorita unui amanunt remarcabil: victima, condamnatul pe nedrept (jucat foarte OK de Marius Stanescu) nu adopta inevitabila pozitie fatalist-resemnata din filmele romanesti de gen (tipul victimei cristice, care-si gaseste salvarea in interior, in resemnare si, eventual, in Dumnezeu), ci se revolta. Are curajul si nebunia sa se revolte impotriva intregului sistem, isi face planuri foarte riguroase si chiar trece la fapte, tinta finala fiind insusi Ceausescu. E pentru prima data in filmul romanesc ca victima coplesita a dictaturii comuniste trece la actiune - asta da premiera!
Nu m-am oprit la Furia lui Radu Muntean pentru ca el a fost inclus in sectiunea competitiva si, de altfel, era singurul care merita. Sub nivelul altor filme din competitie (Nói albinosul, Intacto, Fratele meu vampirul, Tan de repente), dar si peste nivelul unora (Shake It All About, Albinele salbatice, Blue Moon, Szép napok), Furia a fost la un nivel rezonabil.
Concluzia e ca cinematograful romanesc in anul 2003 se afla intr-o mare hazna estetica si organizatorica, din care doar o minune sau o rasturnare de sistem nicolaescian (iar intre cele doua exista o relatie de echivalenta) l-ar mai putea salva. Iar cui ar avea tupeul sa acorde scuze filmelor catastrofice pe motiv ca (multe din ele) sunt debuturi, i se pot da contra-exemple foarte la indemana, in festival: Nói albinosul, Intacto, Cidade de Deus, Carnages, Soft for Digging, Hukkle... Problema e alta - ca debutantii romani sa mearga sa vada film, ca sa se poata compara cu altii. Ceea ce nu se intampla.
