Pe aceeași temă
Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme nu e tocmai o carte sigura de sine. Pe pagina de garda, titlul (deja greoi) are si o varianta-subtitlu: "sau Invizibilul, descriere amanuntita", iar indicatia de gen e si ea ambiguizata in cascada: "roman / un fel de basm". Deloc promitator, chiar si dupa primele doua-trei pagini scrise din perspectiva personajului-narator, copil de doisprezece ani. Discursul simplut si un pic alintat se potriveste greu cu timpul la care trimite - ianuarie 1956 -, pe care ne-am obisnuit sa-l percepem exclusiv in termenii frigului concentrationar. Numai ca romanul avanseaza rapid, printr-o cadere in abis, si te obliga sa continui acceptand regulile jocului. ÃŽn ton de carte pentru copii, Veniamin Voda, copilul unei familii in care toata lumea poarta nume care incep cu V, se duce la sanius in prima zi a anului 1956 si ne povesteste despre cat de mult ii place zapada, despre prietenii lui si despre prostioarele pe care le-au facut impreuna in ultimele luni. Suntem rapid pusi la curent cu conditia materiala precara a familiei lui si cu atmosfera oraselului de la Dunare, numit Serenite, asa, ca sa nu uitam ca ne aflam intr-un construct literar si ca linistea patriarhal-comunista e doar o lentila cinematografica din vremea lui Goodbye Lenin si a lui Amalie. Pustiul Veniamin cade urat cu patinele, noaptea se simte din ce in ce mai rau si... moare! Tot ce va urma este povestit din perspectiva sufletului lui care se ridica la cer, dar petrece suficient timp inainte de a intra pe portile lui Dumnezeu pentru a lua act de tot ce se intampla cu familia lui, pana la stingerea ultimului dintre membri si la disparitia oraselului Serenite. Basmul capata forma unor vise, prin intermediul carora copilul mort isi mai alina dorul de ai sai si accepta treptat ideea ca nu mai face parte dintre ei, iar autorul - rezolva problema deradicalizarii temei. Dezastrul familiei Voda (al carei V tutelar ironizeaza din fundal inevitabilele excese moralizante ale literaturii la tema) e povestit folosind drept unic filtru dragostea filiala. Frustrarea lui Veniamin, acolo, intre ceruri, e de a pierde o ordine iubita, un echilibru de tandrete si securitate afectiva. Ororile povestite nu starnesc ranchiuna, revolta, nevoie de razbunare, ci numai o continua amaraciune ca in fata unei jucarii stricate. Printr-o puternica sugestie poetica, Gabriel Chifu muta tensiunea digerarii celor cincizeci de ani de comunism in chiar matricea primara a fiintei, reconsiderand morala in termenii celei dintai instante de raportare: familia. Metafora izbutita astfel explodeaza literar in mod neasteptat si ciudatul roman devine un poem cu autonomie estetica de alt tip. Procedeul nu e neaparat o inventie absoluta. Prozatorii anglo-saxoni procedeaza frecvent asa cand preiau, in cele mai dezinvolte parafraze literare, teme de mare incarcatura ideologica precum corectitudinea politica. Un Philip Roth sau un Jonathan Franzen sunt chiar la indemana cu aparitii recente si in romaneste, pentru a stabili paradigma. Gabriel Chifu marcheaza insa prima intrebuintare a unei asemenea scheme in raport cu aria atat de sensibila inca a experientei comuniste in Romania. Romanul-basm al lui Gabriel Chifu e alcatuit din mai multe epiloguri la povestea micului Veniamin, prin intermediul carora ajungem pana aproape de zilele noastre. Valeriu Voda, tatal, harnic si respectat profesor de matematica in Serenite, e deportat in Baragan, pentru ca sa iasa la socoteala numarul de "dusmani ai poporului" ce trebuiau raportati ca eliminati de autoritatile din oras. Vina reala a profesorului era ca unul dintre fiii sai o intrecea an de an la invatatura pe fiica sefului Securitatii locale. Valeriu Voda ajunge in Baragan, munceste sarguincios si, peste cateva luni, e recompensat cu o calatorie la oras pentru a-si face ochelari, fiindca era miop. Aici se indragosteste de oftalmoloaga, nici el nu stie cum, astfel incat cand sotia, ramasa la Serenite, ii cere sfioasa acordul pentru un divort de forma, care i-ar fi putut pune pe copii la adapost de sicanele Securitatii, accepta fericit. E eliberat din domiciliul fortat, dar umbra vechii sale existente il va duce pas cu pas catre ispasiri de tot felul, culminand cu moartea aproape voluntara, in postura de Mester Manole, de pe zidurile unei biserici la care era sef de santier. Ceilalti doi fii ai familiei Voda deseneaza doua variante net diferite de parcurs: mijlociul Victor se alatura cu naivitate unei incropeli de organizatie clandestina anticomunista, formata din puberi, si va fi impuscat in padure, in cadrul marii demonstratii de vigilenta a autoritatilor locale. Fratele lui mai mare, speranta familiei, delicat, multilingv, savant, poet si recent student, va fi anchetat in legatura cu derapajul lui Victor. La prima palma, va accepta angajamentul propus de securisti, ba chiar isi va livra mama drept vinovata. Vera Voda e arestata rapid, interogata zile in sir pentru a recunoaste ca era la curent cu apartenenta fiului ei mijlociu la organizatia dusmanoasa, e schingiuita dupa retetele de acum binecunoscute, si moare. Vlad, literatul, va face cariera de scriitor - carti si turnatorii in flux egal si lipsit de complexe, pana la moartea intr-un accident de masina, binisor dupa revolutie, in imprejurari care amintesc cititorului de relatarile de presa in cazul Tinu.
Veniamin ii viseaza pe toti, pe rand, in "filme" fara happy end. Din cand in cand, il viseaza si pe tovarasul Camenita, tartorul de partid al oraselului Serenite, care va evolua de la viciul bumbacirii anchetatilor pana la o tarzie austeritate si curatire mistica prin suferinta si boala. In visul lui Veniamin, Camenita e si singurul salvat din diluviul care va ineca oraselul, proclamand astfel printr-un caz particular legea ironiei istoriei. Perspectiva copilului-povestitor simplifica misiunea prozatorului de a demonta stereotipurile judecatii morale. Rasturnarea valorilor e consemnata fara nici o explicatie, valorile traditionale sucomba sub tropaitul impasibil al istoriei.
De altfel, chiar lipsa oricaror concluzii de ordin moral salveaza cartea lui Chifu de la facilitate si o proiecteaza pe palierul de siguranta al actului literar, unde aparentele basmului sunt recuperate cu grija: ingeri, animale psihopompe si puteri fabuloase devoalate gradat populeaza viata-de-dupa a micului Veniamin. Dupa ce toate personajele au fost scoase din scena, lumea oraselului Serenite sucomba de doua ori: o data inecata, atunci cand trei golani tembeli din visul lui Veniamin dau drumul ecluzei unui baraj, si inca o data, arsa din temelii, in paginile cartii ferecate pe care Veniamin tot incearca sa o deschida in cer. Povestea in poveste nu se termina, ci contureaza o alta rama si, o data cu ea, perspectiva metamorfotica pe care cele povestite o pot lua in infinitul literar. Romanul lui Gabriel Chifu e, inainte de orice, surprinzator, fara sa fie o lectura de zile mari. Ceea ce-l propune insa cu succes lecturii e modul in care descarca, din start, un mare numar de capcane si poncife, in favoarea unei formule ludice bine tinute in frau.
* Gabriel Chifu, Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme, Polirom, 2004, 230 pag.
