Finala Ligii Campionilor Cupei Mondiale

Barcelona promitea un triumf stilistic si o proiectie luminoasa asupra viitorului. Arsenal promitea rezistenta, urmata de o stingere inevitabila in mijlocul carnavalului advers. Barcelona-Arsenal 2-1, la Paris, in finala Ligii Campionilor, a confirmat, aparent, asteptarile. N-a fost asa, pentru ca, in genere, presupunerile care pariaza pe adolescenta victorioasa a culturii, a formelor si culorii sunt naive. Istoria le ia in seama, dar le surclaseaza. Barcelona a castigat doar Liga Campionilor, nu si dreptul la clasicism. Ronaldinho insusi a iesit cu totul din propria imagine si a ramas un element interesant, dar finit. Intr-un fel, finala de la Paris a restabilit realismul si a plasat intr-o rezerva neasteptata, dar ferma increderea in victoria formei pe care legiunea braziliana din Europa a adus-o la apogeu, in ultimul an si mai bine. Pretentia braziliana asupra Cupei Mondiale  se clatina. Ce s-a intamplat la Paris?

 
Perturbarea Hauge

 S-a intamplat ceva curios si plin de consecinte pentru fotbalul ce va urma finalei. Barcelona nu a castigat frontal, ci indirect, speculand incidentele prea numeroase ale meciului. Arsenal a pierdut o finala in care s-a batut fara spor, cu crize repetate si nenaturale, dar a castigat directia pe care va trebui sa se mute, curand, fotbalul european. Finala a fost de la un cap la altul un caz de dereglare prin ingerinte externe. Arbitrajul a distrus tot ce putea fi confruntare directa si a transformat meciul intr-o ciocnire de circumstante neprevazute. Prima eroare a lasat Arsenal in 10 oameni, devreme, cand totul era, inca, de jucat, si a fixat astfel un handicap pozitional irecuperabil. Nimeni nu poate mentine o geometrie ermetica pe un camp de joc larg, ca Stade de France, in fata Barcelonei - cea mai mare circulatoare de mingi din toate agregatele de joc ale fotbalului contemporan. Norvegianul Hauge, un arbitru complet decuplat de spiritul jocului, a aplicat litera si a refuzat jocul la avantaj. A fost momentul cheie. O decizie de "avantaj" ar fi validat golul lui Giuly si ar fi plasat Barcelona la 1-0. Arsenal ar fi jucat insa in 11 si fotbalul acestei finale foarte stranse ar fi continuat in regim de competitie maxima. Eliminarea lui Lehman a transformat meciul intr-o partida de sah, cu Barcelona in posesia unui avantaj irecuperabil. Arsenal a deschis scorul (dupa o a doua mare eroare de arbitraj), dar avantajul a fost imaterial. Raporturile fusesera deja decise. Fotbalul are o fizica fixa. Intr-un joc atat de sensibil la intruziuni, orice dereglare trimite sistemul in afara. Prin urmare, dupa eliminarea, legalista dar nu neaparat legala, a lui Lehman, Barcelona nu mai putea pierde meciul, din ratiuni pur matematice. O clipa insa, in mai putin de jumatate din secundele minutului 70, aceste axiome au stat pe marginea prapastiei.

 
Antijoc (subtil si gratios)

 Marea pierdere a finalei a fost gloria lui Ljunberg si Hleb. Cei mai buni doi jucatori de pe teren au fost deja uitati. Jocul lor magnific a disparut sub presiunea infrangerii. insa, vreme de o ora, Ljunberg si Hleb au sfidat imposibilul si au fost cat pe-aci sa impuna indemonstrabilul. Amandoi au desfiintat cu patrunderi de mare gabarit sistemul defensiv al Barcelonei, au remorcat grupuri mari de aparatori si au reusit, in ciuda poverilor, o stralucita arta combinatorie pe contre. In minutul 70, aceasta capacitate de comunicare in cea mai deplina ostilitate a fost la un pas de apoteoza. Unul din forajele blindate a deschis un bulevard larg si direct pentru Thiery Henry. Aflat in pozitie perfecta, Henry nu pare sa fi realizat greutatea momentului, clipa care ar fi pus capat revenirii Barcelonei si ideii dupa care geometria restrange drastic sansele de succes ale celui cu mai putine piese pe tabla. Henry a ratat genul de ocazie din care inscrie aproape zilnic in campionatul englez. Mecanica s-a intors in cusca metalica pazita de Newton. Mai departe, nu putea urma decat triumful liniar si riguros al Barcelonei. Meciul a mers spre sfarsitul logic, asa cum atinge finalul o nuvela buna si neremarcabila. Mecanic si corect. Insa, tot in dimensiune literara, subtextul a pus la cale o revolutie. Arsenal a facut, practic, demonstratia virtuala a unui nou limbaj, reusind un fotbal cu durate rapide, un joc de hotarare si convingere. Poate n-ar fi fost suficient pentru a anunta o mutatie, dar Barcelona a sprijinit aceasta impresie, cu un fotbal de o eleganta prea indelungata. Aceasta rutina gratioasa a avut darul de a face din faimoasa tehnicitate a Barcelonei un semn de intrebare. Rafinament sau forma subtila de antijoc?

 
Presentimentul unei impresii

 Semiesecul victorios al Barcelonei prevesteste o deplasare de accent pe care nimeni n-a anticipat-o in ultimul an de elogii si avancronici ale viitorului succes al Braziliei la Cupa Mondiala. Splendoarea lui Ronaldinho incepe sa isi arate limitele. Excesul de suplete devine, lent, relaxare, indolenta fastuoasa. O forma stranie si detaliata de inactivitate, nu departe de lentele care alegorice al festivalurilor samba care strabat, plutind, strazile, la Rio. Din umbra, manat de instinctul carnivor si de indaratnicia nesfarsita a efortului englez, urca un alt fotbal: modern si eficient, vadit nedecorativ, auster, dominat de o dieta aspra pe baza de linii drepte, sprinturi prelungi si atacuri definitive la deposedare. Fotbalul englez revine intr-o formula mult mai flexibila si mai atenta la idei tactice. Cupa Mondiala, daca prin asta intelegem duelul lung al ideilor si stilurilor de joc, e relansata. De undeva, din batalia inca neincheiata a stilurilor, razbate o impresie. Incepe sa devina posibil sa ne imaginam prefata virtuala a unui presentiment despre ipoteza care ne spune cum anume ar putea pierde Brazilia Cupa Mondiala. Presiunea a aparut si urca dinspre jocul nerecompensat al Arsenalului la Paris si, mai ales, dinspre ultimul sezon de fotbal martial incheiat de Steven Gerrard, omul care duce dupa el Liverpool si descrie soarta meciurilor pe care coechipierii sai incep prin a le pierde. Cred in continuare ca Gerrard e, acum, cel mai bun fotbalist al lumii. Aceasta blasfemie fata de bunele maniere analitice ia in seama o realitate de joc si ignora virtutile pe care Barcelona, in frunte cu Ronaldinho, le-a transformat, la Paris, in speculatie. Cupa Mondiala va opera, probabil, la fel.