Pe aceeași temă
Anul cinematografic 2006 a insemnat un nou record de filme distribuite in salile de cinema: 194. Asta pe fundalul reducerii constante a numarului de sali si al scaderii numarului de spectatori. Un paradox care se perpetueaza si chiar se accentueaza de la an la an.
O alta caracteristica - si ea devenita o constanta in ultimii 10-15 ani - e predominanta productiilor americane (peste doua treimi), in defavoarea celor europene (sub 30%, inclusiv productiile romanesti) si pe fundalul cvasi-inexistentei altor zone geografice: Asia, America Latina, ca sa nu mai vorbim de Africa sau Rusia!
N-au lipsit insa peliculele valoroase de pe ecranele romanesti, chiar daca filmul comercial hollywoodian a avut partea leului. Pe de alta parte, pentru a fi corect, trebuie sa recunosc ca n-au lipsit nici filmele americane cu tenta comerciala, dar de calitate: Brokeback Mountain, Marie Antoinette, Good Night and Good Luck, Tideland... si au fost si cateva americane independente: Thumbsucker, Me and You and Everyone We Know, Transamerica sau The Squid and the Whale...
Productia romaneasca s-a situat, cantitativ, la acelasi nivel (10-15 lung metraje de fictiune) din ultimii ani: 13 filme. Calitativ, au existat catastrofele de rigoare ( Azucena, de Mircea Muresan; Pacala se intoarce, de Geo Saizescu; Margo, de Ioan Carmazan; Si totul era nimic..., de Cristina Nichitus), dar si filme de nivel mediu, foarte profesionist lucrate (Legaturi bolnavicioase, de Tudor Giurgiu; Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, de Catalin Mitulescu) si chiar revelatii (A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu).
Dintre filmele din ultima vreme, atrage atentia Marie Antoinette (2006), de Sofia Coppola, care starnise lungi huiduieli si blamari fara drept de apel la Cannes, unde a fost prezentat in competitia oficiala. A fost nedreapta reactia (asa cum e de foarte multe ori la Cannes, dublata de tot atat de multe ori de snobism), caci Marie Antoinette merita apreciat macar din doua motive: e un film istoric complet atipic si foarte ingenios in atipismul lui; si e un film care nu tradeaza tusa (a se citi chiar amprenta sau stilul) cu care s-a impus deja regizoarea. Filmul are o singura meteahna - e prea lung. E de apreciat consecventa cu care Sofia Coppola urmareste sa demonstreze ipoteza cum ca Louis XVI si Marie Antoinette nu erau decat niste copii, complet rupti de realitate si extrem de prost sfatuiti de consilieri. E antologica replica noului rege atunci cand i se infunda coroana pe cap: "Dar nu suntem decat niste copii...". Adevaratii vinovati ai esecului monarhiei sunt, astfel, consilierii si intreaga curte, preocupata doar de intrigi, barfe si perpetuarea unei etichete ce frizeaza ridicolul. Sofia Coppola insista pe tot fastul, pe toata eticheta absurda si, spre marele merit al filmului, ignora dialoguri care chiar ar fi fost inutile. Privirile personajelor (excelenta Kirsten Dunst in rolul tacutei Marie Antoinette) sunt mai mult decat sugestive si inlocuiesc foarte bine replicile. Un film ale carui personaje sunt tot atat de perplexe si pierdute ca si cele din filmele anterioare ale regizoarei.
Un alt film ce merita toata atentia, si care in nici un caz nu trebuie ratat, e marele perdant al Festivalului de la Cannes 2006 - unul din cele mai bune filme ale lui Pedro Almódovar: Volver. Cu o cursivitate ajunsa la perfectiune, cu nelipsita melodrama ce controleaza intreg scenariul, cu accente oniric-fantastice care sparg "cumintenia" povestii, cu o declaratie de dragoste adresata tuturor femeilor din filmele sale, Volver e un film adorabil, care-l reconfirma (pentru a cata oara?) pe unul dintre cei mai mari regizori din lume in acest moment. Ar fi meritat pe deplin Palme d’Or (cu atat mai mult cu cat Almódovar nu l-a primit niciodata), acordat fara nici o justificare temeinica lui The Wind that Shakes the Barley, unul dintre filmele oarecare ale lui Ken Loach. Volver a obtinut, din pacate, doar premiul pentru scenariu si pentru interpretare feminina (acordat intregii echipe).
Tideland/Tara minunilor (2005) e, in aceeasi ordine de idei, unul dintre cele mai bune filme ale lui Terry Gilliam. Inrudit cel mai indeaproape cu Fear and Loathing in Las Vegas, e o imbinare paradoxala de inocenta si alunecare in infern, plin de accente macabre. O fetita al carei tata moare de o supradoza, izolati undeva intr-o casa in desert, descopera si inventeaza paradisul cu ajutorul unui vecin oligofren. Sublimul si grotescul se imbina si se combina in mintea celor doi, viziuni apocaliptice se metamorfozeaza in viziuni paradisiace - imaginatia lui Gilliam e extraordinara. O lume ireala, in care monstrii stau la aceeasi masa cu ingerii si-n care ingerii ii mangaie pe crestet pe monstri cu cea mai mare gingasie. O fetita pura si colegul ei de joaca, intr-un film in egala masura sensibil si gretos. Al doilea film al lui Terry Gilliam lansat in Romania intr-un an (celalalt fusese The Brothers Grimm) - lucru destul de rar.
Al doilea film al unui regizor, lansat in acelasi an in Romania, e si The Road to Guantánamo/Drumul spre Guantánamo (2006), al britanicului Michael Winterbottom (celalalt film fusese Code 46). Docu-fictiune (reconstituire fictionala a unor fapte reale, impanata cu inserturi documentare si cu interviuri), The Road to Guantánamo spune povestea catorva britanici pakistanezi care se afla in locul nepotrivit la momentul nepotrivit: Afganistan, in timpul invaziei americane. Cad in mainile americanilor, sunt acuzati de parteneriat cu talibanii si sunt trimisi la Guantánamo. Supusi la torturi fizice si psihice, privati de cele mai elementare drepturi de catre cea mai evoluata societate din lume (sic!), ajung sa descopere (si o povestesc intregii lumi) o alta fata a "libertatilor" americane. Dincolo de estetica imaginii (excelenta, ca si-n Code 46), marele merit al filmului e echidistanta pe care o pastreaza si-n analiza (succinta, dar eficienta) a regimului taliban, si-n prezentarea fara menajamente a abuzurilor la care se dedau americanii la baza de la Guantánamo. Un film militant, angajat, care nu lasa indiferent si care, chiar daca efectele in plan politic vor fi probabil inexistente (sa nu ne imbatam cu apa...), isi are rostul lui in mediul cinematografic.
Children of Men/Copiii tatalui (2006), de Alfonso Cuarón, e un SF britanic (coprodus cu SUA) destul de reusit, cu atmosfera (lugubra, de sfarsit de civilizatie) care conteaza, ca de obicei in filmele europene de gen, infinit mai mult decat efectele speciale sau ideea din scenariu. O societate a viitorului, in care nu se mai nasc copii. In acest context, in Londra tocmai vine pe lume un copil, dupa o sterilitate mondiala de peste 18 ani, intr-o Anglie invadata de emigranti, plasata la randul ei intr-o lume in descompunere. Un film cu trimiteri cristice, cu Clive Owen si Julianne Moore in roluri OK si Oana Pellea intr-un rol de tiganca de la periferiile insulei.
Candy/Iubire si dependenta (2006), de Neil Armfield, e un film australian cu o puternica amprenta independenta, avand in centru un cuplu tanar, ros (mental si material) de droguri. E o radiografie reusita a lumii drogurilor, a esecurilor si sperantelor, a neputintei si luptei, sustinuta de doi actori foarte potriviti in roluri: Abbie Cornish si Heath Ledger. Un film nu foarte original, nici cu sclipiri de geniu, dar bine condus si care merita vazut.
In aceeasi cheie e si Les Parrains/Nasii (2005), de Frédéric Forestier - comedioara franceza dulce-amara, cu rasturnari de situatie care-i dau ritm si actori care-i dau gratie. Unul dintre ultimele filme in care apare Jacques Villeret - actor francez de o modestie aparte, care a aparut mai ales in roluri secundare, dar roluri care intotdeauna dadeau farmec filmului in care el juca.
O singularitate pentru ecranele romanesti e Tsotsi (2005), de Gavin Hood, filmul sud-african premiat cu Oscarul 2006 pentru film strain. Primul film sud-african distribuit in Romania si poate singurul pentru inca multa vreme de-acum incolo. Cu actiunea in Soweto, filmul e portretul unui adolescent victima a mediului in care traieste, a inca existentelor inegalitati sociale din Africa de Sud. Filmul nu e rau, e pertinent in accentele lui sociale si emotionant, pe alocuri, in schitarea portretului unui adolescent fara sperante, tipic pentru o intreaga generatie din mediul lui.
