Finalul lui 2006 pe ecrane (II)

Cuvantul-cheie pentru a caracteriza Trei frati de belea e vulgaritatea. Mai mult chiar decat un cuvant-cheie, vulgarul e modul de existenta a produselor marca Garcea - si cele TV, si cele de cinema. Filmul de fata se vrea o urmare a lui Garcea si oltenii, din 2002. Cu acelasi/aceiasi actori in roluri principale (membrii grupului Vacanta Mare) si acelasi tip de umor ingrosat la maxim. In acest punct, Trei frati de belea se inrudeste cu Pacala se intoarce, dar realizatorii au decenta sa-i dea o durata rezonabila. In plus, filmul nu e produs cu bani publici (prin finantari CNC), asa cum fusese cazul lui Pacala se intoarce. Umorul situational se imbina cu cel verbal si ambele marseaza pe aceeasi tusa groasa. Tehnic, filmului nu i se pot aduce reprosuri: imaginea, sunetul sunt ingrijite, montajul e OK. Evident, calitatile tehnice nu fac un film, dar la un film romanesc ele merita mentionate, facand comparatia cu filme tip Sergiu Nicolaescu, care chiar si tehnic sunt niste rateuri. Una peste alta, Trei frati de belea nu e un film care destinde, ci unul care inseamna timp pierdut prin umorul de joasa calitate. De evitat.

 Happy End , debutul lui Radu Potcoava in lung-metraj, e ultimul film romanesc al anului 2006. E un policier, gen foarte rar abordat in cinematograful romanesc, dar, din pacate, e un film complet ratat. Raul incepe cu scenariul (Mihai Fatu) si continua cu neputinta regizorului de a manui actorii. Astfel ca replici deja false (unele de-a dreptul ridicole) in scenariu devin de neprivit/neauzit pe ecran. Povestea e simpla si destul de coerenta, dar, din pacate, simplitatea se transforma in banalitate in cazul lui Happy End. E adevarat ca Radu Potcoava a sustinut, la conferinta de presa, ca filmul e neterminat si ca el nu si-a dat acordul - nici artistic, nici tehnic - pentru lansarea filmului in sali. Cu toate astea, nu se poate sa nu observam ca filmul are mari defecte structurale, nu care ar tine de finisaje si ca, oricat l-ar mai finisa pe mesele post-productiei, tot n-ar reusi sa scoata din el ceva de calitate. Pacat, caci policier-ul ar merita o revigorare in Romania.

 Un film care a facut mare valva, inclusiv in Romania, unde au fost realizate o parte din filmari, e  Borat! - Cultural Learnings of America for Make Benefit Glorious Nation of Kazahstan/Borat! - Invataturi din America pentru ca toata natia Kazahstanului sa profite (2006), regia Larry Charles. Genul de film cu buget mic si care da lovitura la incasari, Borat! mizeaza in primul rand pe actorul britanic Sacha Baron Cohen si pe o spontaneitate/improvizatie in timpul filmarilor care fac din el un semi-documentar. De la reactiile complet contradictorii ale Kazahstanului (mergand de la interdictie si respingere totala mai intai, la acceptare cu laude mai apoi) si pana la procesul intentat de romanii trasi in piept, filmul e o comedie nu lipsita de un oarecare umor, chiar reusit uneori, dar foarte nesarat si destul de jignitor in cea mai mare parte. In mod categoric, filmul e jignitor in primul rand la adresa Kazahstanului, iar reactia autoritatilor de aici se bazeaza pe ratiuni pur oportuniste - mai bine sa obtina bani prin posibila atragere a turistilor, decat sa se revolte degeaba, fara sa obtina nimic in schimb. Trebuie remarcat insa ca Borat! face misto inclusiv de aberatii si excese ale societatii americane (vezi adunarea religioasa).

 O alta comedie americana e  School for Scoundrels/Clasa de tantalai (2006), regia Todd Philips. Amaruie, plecand de la ideea infiintarii unei scoli pentru tantalai - timizi care nu pot face fata situatiilor delicate din viata cotidiana -, comedioara e destul de comuna, construita dupa sabloanele comediilor usurele hollywoodiene.

 Tot comedie e  Deck the Halls/Craciun cu scantei (2006), regia John Whitesell, cu Danny DeVito, incercand sa intre in Cartea Recordurilor printr-o casa atat de impodobita cu becuri de Craciun, incat sa se vada din spatiul cosmic. Cu o serie intreaga de rasturnari de situatie, Deck the Halls nu e un film care sa se retina prin ceva, e destul de in ton cu consumismul mondial si poate fi ratat fara probleme.

 De asemenea,  The Holiday/Vacanta (2006), regia Nancy Meyers, e o comedie romantica oarecare, cu patru actori in voga: Cameron Diaz, Kate Winslet, Jude Law si Jack Black. Fara imaginatie, cu patru personaje ranite din dragoste si care incearca sa uite, dar bineinteles ca ajung sa-si gaseasca perechea si alinarea la mare distanta de casa. Mult prea lung fata de lipsa de idei, asa ca nu reuseste sa tina ritmul.

 Drama romantica,  Step Up/Dansul dragostei (2006), regia Anne Fletcher, nu e nici el decat o insiruire de sabloane despre dragoste, sacrificiu, pasiune, lupta pentru a-ti depasi conditia sociala etc. Atunci cand ai impresia ca filmul va lua o turnura care sa-l scoata din banal, scenariul revine la caile batute ale impacarii dintre cei doi adolescenti si, astfel, totul se termina cum nu se poate mai insipid.

 Pe de alta parte,  Casino Royale (2006), regia Martin Campbell, e unul din cele mai proaste James Bond-uri. Agentul 007 e de data asta Daniel Craig, iar cea cu care are o idila e Eva Green. Nici aici lipsa de imaginatie nu e compensata de aventurile care-l poarta pe Bond prin toata lumea. Casino Royale are totusi o gaselnita ingenioasa - jocul de carti, dar nu de-ajuns pentru a echilibra lipsa generala de idee.

 In aceeasi cheie vine si  Eragon (2006), regia Stefen Fangmeier. Dupa trei episoade Stapanul inelelor, unul mai lung decat celalalt, dar care totusi au insemnat ceva important in genul fantasy, Eragon vine ca o pastisa - copie fara sens si, oricum, mult mai slaba decat oricare dintre cele trei episoade ale lui Lord of the Rings. Unde mai pui ca si finalul e aruncat ca o nuca seaca intr-un perete care suna inca si mai sec.

 Flyboys /Eroii cerului (2006), de Tony Bill, e doar un film istoric/de aventuri, cu ceva acrobatii cu avioane americane impotriva altora germane in primul razboi mondial. Urmareste pasii tipici ai filmului de gen, bifeaza obligatoria poveste de dragoste si, bineinteles, se bazeaza pe fapte reale, cu voluntari americani veniti in Franta sa lupte contra nemtilor.

 Oarecare e si  The Guardian/In slujba vietii (2006), regia Andrew Davis, cu Kevin Costner si Ashton Kutcher. Film cu eroi pe timp de pace de data asta, The Guardian e inchinat salvamarilor americani care-si risca viata si chiar familia (sic!) pentru a salva alte vieti. Replici sforaitoare tipice pentru un film hollywoodian, un scenariu tipic si el unei pelicule comode - toate fac din The Guardian un sablon de evitat.

 Stranger than Fiction /Mai mult decat fictiune (2006), regia Marc Forster, e unul din acele filme cu gimmick - gaselnita care, la un punct, dezvaluita, rastoarna tot intelesul de pana in acel punct al filmului. Formula de oarecare succes, dar cam prea uzitata in ultima vreme, de la Being John Malkovich incoace. Filmul nu e rau, e bine construit, iar rolul pe care-l face Will Ferrell e chiar surprinzator, jucandu-l pe un tip care duce o existenta monotona, prins in capcana cartii al carei personaj este. Un film OK, care poate fi vazut chiar si dupa altele asemanatoare.

 Regia lui Mel Gibson spune totul despre un film. E randul Americii Centrale sa fie luata acum in vizor de Gibson, care-si plaseaza cruzimile in Imperiul Mayas, prada (sugereaza regizorul) descompunerii chiar inainte de ajungerea spaniolilor.  Apocalypto e un film dezgustator de sangeros si doar atat. Un film care vrea sa prezinte o civilizatie si care in 80% din timp urmareste niste masacre in jungla e un film fals. Si pretentios in plus caci, in dorinta lui de autenticitate, Gibson ii pune pe actori sa vorbeasca in mayasa. Nu sunt un specialist, dar, oricat de sangeroasa ar ajunge o civilizatie, mi-e greu sa cred ca nu se bazeaza pe altceva decat pe spintecari, decapitari si dezmembrari ale supusilor. Apocalypto - un film de senzatie, marsand pe o cruzime la fel de sterila ca si cea din The Passion of the Christ.

 Un film dragut, de animatie, cu pinguini si un mesaj ecologist foarte clar si fara ocolisuri:  Happy Feet(2006), regia George Miller. In ciuda unei rupturi in scenariu in cea de-a doua jumatate, atunci cand Mumble Happy Feet pleaca in intampinarea extraterestrilor (a se citi oamenilor) pentru a le transmite mesajul speciei de a inceta pescuitul salbatic, filmul se urmareste cu placere. Si chiar cu ceva lacrimi in ochi atunci cand Mumble (dansatorul pinguin, eroul filmului) esueaza intr-o gradina zoologica si e transformat in obiect de atractie pentru extraterestrii cei urati si rai (a se citi din nou oameni). Un film oarecum de sezon, ce poate fi vazut si de copii, dar ar trebui vazut mai ales de adulti.

 In sfarsit, unul din cele mai interesante filme din ultima vreme e independentul american  Little Miss Sunshine/Fiecare se crede normal (2006), regia Jonathan Dayton si Valerie Faris. Satira la adresa obsesiei de a fi competitiv, filmul e centrat pe o menajerie de ratati - o familie in care fiecare membru are cate o mica mare problema. Eforturile lor de a se mentine pe linia de plutire sunt un esec, iar totul culmineaza cu grotescul antologic al concursului de frumusete pentru fetite - Little Miss Sunshine. Un film inteligent, aducand la suprafata probleme din societatea americana pe care Hollywoodul le pastreaza bine ascunse de cele mai multe ori, si care nu ar trebui ratat.