Pe aceeași temă
Lectura acestor Dialoguri intrerupte este, de fapt, initierea in misterele unei iubiri. Poate ca, dupa corespondenta de dragoste, cea dintre Maestru si Discipol atinge gradul cel mai inalt de intimitate. De aceea am vrut sa incep aceasta cronica citand din Symposion: relatia dintre maestru si discipol este un melanj fascinant de dragoste, admiratie, orgoliu (dar si anulare a acestuia), dezamagire, cum numai intre iubiti se poate intalni.
Exista intotdeauna, pe langa respectul plin de dragoste al invatacelului, dorinta inconstienta de a "fura" de la maestru: de aici si pornirea irezistibila a aceluia de a fi in preajma "fizica" a tatalui simbolic. Relatia este una eminamente agonica: o confruntare ce se solutioneaza intotdeauna prin crima, o crima la care victima (Maestrul) consimte, si pe care Discipolul o infaptuieste pentru a supravietui. A trai la umbra "falnicilor stejari" nu este o solutie permanenta pentru cel ce doreste sa insemne ceva. Despartirea este inevitabila si purtata ca un germene de corpul aparent cast si sanatos al relatiei. In momentul in care Maestrul isi prelungeste fiinta simbolica in trupul viguros al tanarului, actul echivaleaza cu un suicid: "Propunem astfel sa situam sub denumirea de complex al lui Prometeu toate nazuintele care ne indeamna sa stim atat cat si parintii nostri, mai mult decat parintii nostri, atat cat maestrii nostri, mai mult decat maestrii nostri. Or, numai manipuland obiectul, numai perfectionand cunoasterea noastra obiectiva, putem spera sa ne situam mai limpede la nivelul intelectual pe care l-am admirat la parintii si maestrii nostri. Suprematia prin instincte mai puternice tenteaza in mod firesc un numar cu mult mai mare de indivizi, dar spiritele mai rare trebuie de asemenea sa fie examinate de catre psiholog. Desi intelectualitatea pura este exceptionala, ea nu este mai putin caracteristica pentru o evolutie umana specifica. Complexul lui Prometeu este complexul lui Oedip in viata intelectuala." (Gaston Bachelard - Psihanaliza focului. Foc si respect). Clipa in care Maestrul il accepta pe Discipol aduce, in plan simbolic, cu gestul lui Mishima, care-i cere iubitului sa-i secondeze sepuku-ul si sa moara o data cu el.
Relatia dintre Culianu si Eliade a inceput cu o "tatonare a terenului", in care tanarul absolvent trimite savantului cateva lucrari, pe care cel din urma le apreciaza, desi cantitatea bibliografiei era nesatisfacatoare (asta din cauze ce nu au nici o legatura cu I.P. Culianu, ci cu cenzura impusa de regim): "In interesul D-tale si pentru a nu-ti periclita prestigiul stiintific de mai tarziu, cred ca e mai bine sa astepti. Chiar dupa versiunea abreviata si cu referintele necomplete pe care am citit-o, am impresia ca cercetarea trebuie continuata si adancita. Trebuie eliminate o seama de lucrari de a doua mana sau invechite. Exista o bibliografie considerabila...". Prudent la inceput, Mircea Eliade devine, pe parcursul acestor scrisori (108 in total, 70 apartinandu-i maestrului, 38 lui Culianu - discipolul a fost mai grijuliu cu scrisorile lui Eliade), un adevarat parinte (de fapt, un prieten) pentru tanarul initiat: "Draga Ioane, am incercat de doua ori sa va telefonam. Fara succes. De altfel, in afara de bucuria de a va auzi glasul, nu cred ca ti-as fi putut spune mult. (E absurd, si revoltator, ca singurul prieten caruia am atatea de spus, si de intrebat (sic!), imi este inaccesibil 10-11 luni pe an!)" (scrisoare din 21 decembrie 1983, perioada in care Culianu era profesor la Universitatea Groningen din Olanda, iar Eliade la Chicago). Un alt aspect al corespondentei Eliade-Culianu il reprezinta intelegerea traseului intelectual urmat de cel din urma. Matei Calinescu, in studiul introductiv al volumului, asaza aceasta evolutie sub semnul "anxietatii influentei" teoretizate de criticul american Harold Bloom. De la studentul care-si uimea colegii prin eruditia si forta de munca inumane (a se reciti cartea lui Ted Anton, cel putin), la omul ajuns aproape la limita disperarii (in perioada "italiana"), cand a trebuit sa traiasca in tabere pentru exilati, la tanarul profesor de la Groningen, apoi la urmasul cvasioficial al lui Eliade de la Chicago, drumul pare cateodata desprins din paginile lui Hesperus: "Am citit cu strangere de inima ultima D-tale scrisoare.
Nu-mi inchipuiam ca vei fi obligat sa duci o asemenea viata infernala, ca sa obtii, in cele din urma, o viza pentru... Canada (unde ma intreb ce ai sa faci, cu cine vei lucra etc.). Pentru ca mi-ai cerut sfatul, ti-l dau, foarte sincer: daca exista cea mai mica sansa de a putea studia in Italia, fara a "face foame" si a-ti ruina sanatatea - profita de aceasta sansa. Chiar daca nu vei putea lucra de la inceput cu orientalisti de seama, vei reusi, cu timpul, sa intri in contact cu ei - si eu sunt gata sa le scriu, indata ce-mi vei comunica numele celor ce te intereseaza. O diploma italiana sau un an, doi de lucru cu un savant italian - conteaza in USA." (Scrisoarea lui Eliade catre Culianu din 5 februarie 1973, perioada in care Culianu traia in lagarele pentru refugiati de la Trieste si Latina).
Relatia epistolara Eliade-Culianu acopera doar zona superficiala a initierii, asa cum prozele celor doi ascund simbolurile unei credinte existentiale: istoria religiilor inseamna, inainte de toate, conectarea intima la filonul universal, abstrus, al gnozei. Asa cum fantasticul (sau SF-ul, in cazul lui Culianu) este doar o masca a adevaratei credinte, romanul epistolar publicat de Editura Polirom ascunde adevarata tensiune intelectuala si afectiva care i-a legat pe cei doi mari gnostici ai sfarsitului de secol. Adevarul poate fi doar intuit, ghicit, palpat cu precautie: "M-am simtit «chemat» astazi la Universitate, unde mai fusesem o data de dimineata si deci n-aveam ce cauta. In plus, aveam de terminat, urgent, cartea lui H. Lewy, Chaldean Oracles and Teurgy. Am inteles cauza cand am gasit 19 trandafiri. Am citit mss. pe nerasuflate. Mi-a starnit un vartej de ganduri si emotii, care, de la re-re-lectura ultimului Dvs. volum sunt, partial, contradictorii. Pot spune, totusi, ca va inteleg mai bine, dar nu total.
V-am mai expus nedumeririle mele (de fapt, nici nu mai stiu, fiindca majoritatea scrisorilor catre Dvs., cand sunt scrise intr-un moment de emotie, nu le trimit - asta de-acum de ani si ani). Trebuie totusi sa va spun ce inteleg si ce nu inteleg." (scrisoare din 17 mai 1979).
Culianu citeste proza lui Eliade cu atentia unui hermeneut (e vorba aici de o "re-re-lectura" a volumului 19 trandafiri), cautand in ea semnele din ce in ce mai adanc ingropate (la fiecare lectura) ale credintei care-i unea. Aceasta credinta, accesibila doar prin initiere, are ca practica divinatorie chiar "hermeneutica" spatiului real, a timpului modern. Este vorba despre mit, despre diferitele sale mutatii si deghizari in spatiul modern, despre masti pe care numai istoricul religiilor (in acceptia celor doi) le poate inlatura. Din acest punct de vedere, perioada de suferinta a lui Culianu in Italia nu poate fi inteleasa decat ca stadiu al initierii, etapa a autopunitiei detectabila in orice religie.
Volumul de corespondenta mai contine si un alt aspect al relatiei celor doi, un palier politic i-am putea spune, din momentul in care Culianu incepe sa scrie monografia Eliade. Tanarul erudit se dovedeste a fi un aparator acerb al maestrului, in public, dar si un "inchizitor" intransigent, in particular: "Acum cateva zile, foarte trist ca v-am amarat cu toata povestea Donini & Cie, la care replicile mele au fost f. stangace, am telefonat ca sa retrag nota finala adaugata in extremis. Acolo explicam cu argumente ca n-ati fost nicidecum antisemit si ca n-ati fost filonazist, fiindca erati filosalazarian. Mai multe persoane mi-au spus insa ca ultima parte a argumentatiei nu merge. (...) Vrand-nevrand, am fost contaminat de atmosfera italiana si o doza de perfidie s-a suprapus peste naivitatea mea funciara (care, insa, a ramas la fel de suparatoare...)" (scrisoare din 17 martie 1978).
Dincolo de aceste aspecte, epistolarul Eliade-Culianu ramane un roman al initierii, unul trist poate, dar extrem de important pentru a patrunde si in dimensiunea umana a celor doi corespondenti. Sau, cum scrie Matei Calinescu, "uman-prea-umana"...
