Fragmente dintr-un jurnal de lectura*

Ion Vianu | 27.05.2002

Pe aceeași temă

A aparut o carte despre Cioran, Ionesco, Eliade. Moment de nelamurire, neîncredere: stiu ca cei trei au fost prieteni, colegi de generatie. Dar cum sa scrii nu “vietile paralele”, ci “vietile împletite”?

...Autoarea pare sa-si castige pariul. E o constructie ingenioasa si riguroasa totodata. Prin viata acestor oameni se reconstituie o epoca, în care fiecare a fost actor, a jucat roluri diferite, dar piesa e aceeasi. Documentarea e vasta.

...Prima descoperire pentru cititorul care sunt (nu si pentru cel care a trait o viata, a vazut si a auzit multe): Eugen Ionescu a fost diplomat, trimis de guvernul roman la Vichy, în 1942. Rasare o amintire: am opt ani. In ziua aceea, ca deseori duminica dimineata, ies cu tatal meu sa ma plimb; e un moment privilegiat între noi doi. Apare un domn, în momentul în care iesim pe poarta gradinii din Muresanu: “domnule Vianu, spune, am venit sa te anunt ca plec în Franta, mi-a iesit numirea”. Necunoscutul pare fericit, asa cum esti cand ti s-a realizat o dorinta esentiala; nu vrea sa ramana, mai are si alte vizite de facut. Intreb: “Cine era domnul?” “E Eugen Ionescu, raspunde tata, un prieten.”

Pentru întaia data realizez ca a pleca în Franta e o fericire. Putin cate putin, in ani, aceasta impresie se va preface în mintea mea în credinta ca exilul poate fi o fericire. O amintire ca un vis ionescian.

Printr-o coincidenta care nu are nimic întamplator, cand am sosit in exil in 1977, Ionesco a scris un articol intitulat Le dr. I.V. arrive en France (v. vol. Un homme en question). Aici s-a încheiat o bucla larga.

Ce usurare! In sfarsit cineva a scris despre secretul cel mare: Ionesco a fost diplomat al guvernului Antonescu. Nu va mai fi pata aceea alba in biografia lui. Continuu sa citesc, stiind ca raspunsul nu poate fi decat negativ: a facut Eugen Ionescu o eroare, vreo concesie, sau un act de oportunism în acei ani? A.L.-L. îmi confirma parerea: nimic nu poate fi retinut impotriva lui. Nu a avut contacte cu colaborationisti, n-a facut propaganda pentru regimul de atunci din Romania.

Dimpotriva, in atmosfera aceea de teroare, întalnea oameni cu opinii antifasciste.
- Bine, dar Ionesco a mintit prin omisiune! E, daca nu o crima, cel putin un delict moral.
- Cat de putin stii despre atmosfera postbelica! Dupa 1945 si zeci de ani dupa aceea, peste tot, si în Occident, era o “vanatoare de vrajitoare” (daca nu ma crezi, citeste Histoire de l’épuration de Aron). Daca s-ar fi stiut despre Vichy, Ionesco ar fi fost ostracizat, cariera lui literara ar fi devenit imposibila. Nu ar fi existat nici Cantareata, nici Rinocerii... Ionescu n-ar fi devenit Ionesco. Ar fi fost pacat. Si, pentru ce? Omitand sa evoce acea parte din trecutul lui, Ionesco restabileste adevarul: la Vichy nu a facut nimic impotriva onoarei, a democratiei.

Asta ma intareste in ideea ca nimeni nu poate fi judecat decat pentru ce a facut, nu pentru ce pozitii a ocupat. Numai lichelele tardive judeca altfel. Posteritatea te va judeca dupa acte, numai dupa acte, dupa toate actele.

...Alta chestiune delicata: prietenia dintre Ionesco si Cioran. E clar, aici cartea nu ne invata ceva nou: Ionesco a fost un democrat sincer. “Un om de stanga” spune A.L.-L. Oare cu adevarat de stanga? Antifascist, în orice caz. Imediat dupa razboi, marxismul nu-i era antipatic, dar n-a mers mai departe. Cioran, dimpotriva, a fost legionar, antisemit, de o violenta scelerata.

Mi-a povestit odata ca, pe cand era profesor la Brasov (în 1937), a scris un articol în care cerea asasinarea ministrului Educatiei Nationale. “Ar fi trebuit, comenta el, mie, profesor, functionar public, sa mi se aplice o pedeapsa severa! Nu mi-au facut nimic.”. Prin aceasta mica fabula, Cioran voia sa ilustreze cat de slabe sunt democratiile.

Ce diferenta între Cioran, omul tolerant, deschis, pe care l-am cunoscut la Paris, si energumenul din tinerete! Si totusi... Cioran-parizianul putea fi irascibil la culme (desi era chinuit de remuscare, dupa accesele de furie, vezi Caietele, în repetate randuri); dupa cum putea fi “dragut”, tanar (tatal meu, evocand o sedere la Cluj prin 1935, spunea: “era si Cioran acolo, asa dragut”). Unii contemporani, martori ai exceselor lui verbale din anii treizeci, remarcau caracterul nevrotic al exaltarii lui politice.

Tanar, era antisemit, era si antiroman, mai ales antiroman, pentru ca, desi spune lucruri groaznice despre evrei, le recunoaste (in Schimbarea la fata a Romaniei, 1936) o anume maretie, în timp ce, pentru romani, nu are decat vorbe grele si un program absurd-utopic.
(Am fost la Rasinari în 1995. E acolo o strada “Emil Cioran”. Vazand ca citesc placuta cu numele, un om din partea locului mi-a spus, ca pentru a risipi o posibila si grava confuzie: “Tatal” (adica tatal scriitorului, protopopul); subînteles fiind: «fiul a fost un dusman al neamului»). ...Amandoi, Ionesco si Cioran, se gasesc la Paris în 1937-1939. Nu numai ca nu se cauta, dar se ocolesc cu grija. Opozitia dintre ei e totala. In timpul razboiului, Ionesco e diplomat la Vichy. Daca se intalnesc e, probabil, pentru a complota salvarea de la deportare a lui Benjamin Fondane, poetul romano-evreo-francez, admirabil (v. A.L.-L., p. 359).

Dar cand izbucneste pacea, în 1945, se regasesc. Nu sunt in ruptura, dar relatiile lor sunt dificile. Pe Cioran, Ionesco îl condamna, dar altfel decat pe Eliade sau pe Nae Ionescu. Scrisorile catre Tudor Vianu stau marturie despre existenta unor nuante. Iata ce scrie el acestuia din urma despre Cioran, la 19 septembrie 1945: “Cioran e aici, exilat. Admite ca a gresit, in tinerete. Mi-e greu sa-l iert”. “Mi-e greu” (subinteles: dar nu imposibil, as zice chiar probabil, dezirabil in orice caz). Un proces este în plina desfasurare, proces care va dura multi ani. Ce-i apropie? Mai întai singuratatea. “Fara ei, fara dusmanii mei, ma simt singur” scrie Ionescu in aceeasi scrisoare. E de presupus ca singuratatea naste primii pasi ai apropierii între adversari. Urmatorii sunt cei ai inter-influentarii. Aici Ionesco e castigator. Cioran îsi aprofundeaza cainta.
Asta se va vedea în cartile lui.

A fost o relatie care a durat patruzeci de ani. Au murit curand unul dupa altul, ca o pereche batrana de consorti. La rastimpuri, interveneau intre ei controverse, raceli. Pentru ca i-am vazut de multe ori unul langa altul, unul in fata altuia, pot spune ca era între ei o legatura extraordinara. O prietenie adevarata. O atesta celebra fotografie din Place Furstemberg. Ionesco si Cioran se privesc cu adoratie. Pot sa-mi închipui ca nu a fost usor pentru nici unul din ei. Mai greu înca pentru Eugen, care, el, avea de iertat. Dar nu pot sa cred ca au ramas impermeabili în idei unul fata de celalalt. Pe masura ce irascibilitatea unuia se prefacea în amaraciune, celalalt lua lectii de înalta stiinta a neantului si a fatalitatii.

Mi se pare ca A.L.-L., antrenata de propria ei teza, nu sesizeaza schimbarea. Vede mai bine ce ramane decat ce se preface.
...Teza autoarei, anume ca în eseul consacrat evreilor, din 1956, Un peuple de solitaires (în La tentation d’exister), Cioran nu face decat sa inverseze antisemitismul lui din tinerete, prefacandu-l in filosemitism, e gresita. ...E gresita, dar atinge un aspect complicat. Fiindca exista un antisemitism din admiratie: evreii avand calitatile stiute (inteligenta, tenacitate etc.), ei trebuie combatuti, soptesc unii antisemiti. Dupa cum exista un filosemitism obsesional, care provine, în mod evident, din refularea antisemitismului: o multime de oameni vorbesc despre evrei zi si noapte, cu o admiratie bombastica, ca si cum alt subiect n-ar exista. E evident pentru mine ca acesti oameni lupta contra unui sentiment antisemit care-i roade ca o rana veche (rana lui Amfortas?).
Cioran, tocmai, nu face parte dintre antisemitii filosemiti, aceasta specie lamentabila selectionata printre semidocti si veleitari, printre tristii adepti ai teoriei complotului... Nu e locul aici pentru o demonstratie detaliata. Nu poate fi un antisemit ascuns cel care, în acelasi eseu, spune: “Sa-i abordam cu un maximum de perplexitate: cel care ia fata de ei o atitudine neta înseamna ca-i ignora, îi simplifica si, prin asta, devine nedemn de extremele lor. Un lucru e remarcabil: numai evreul ratat ne seamana, e «de ai nostri»: a retrogradat spre noi, spre umanitatea noastra conventionala si efemera”. Si Cioran termina prin unul din acele paradoxuri al caror secret il avea: “Trebuie atunci sa deducem ca omul e un evreu care nu a ajuns la capat (n’a pas abouti)?”. E cu adevarat gandirea unui ins care a trecut prin antisemitism, dar a stiut sa traga consecintele acestei erori.

Unii vor gasi aceste fraze excesive, hiperbolice. Dar sa nu uitam ca e un text de moralist, nu un capitol de manual, un articol de ziar. Orice moralist e un provocator (de reflexiune). ...Descopar in cartea pe care o citesc ca autoarea face lecturi diagonale, grabite, care ma consterneaza tocmai fiindca studiul ei e pasionant. Una din ele e amuzanta: chipurile, Cioran nu vede printre evrei decat bancheri palizi (A.L.-L., p. 445). Dar ce scrie Cioran în Un peuple de solitaires?: “on ne rencontre que parmi eux des banquiers pales”, cu alte cuvinte, bancherii sunt îndeobste rotofei si bine dispusi. Dar cei apartinand poporului ales sunt palizi, adica supti de probleme spirituale (“s-au rugat enorm de mult” spune Cioran). Exact invers decat ne sugera lectura lui A.L.-L. Asta e mai mult o greseala anecdotica. Dar gasesc, la pagina 444, o confuzie gravissima. Dupa A. L.-L.: “Être homme est un drame; être juif en est un autre”** Oroare! Sa nege Cioran faptul ca evreii ar fi oameni? Parca nici Hitler nu a spus asta.
Ma duc la text (Un peuple de solitaires, paragraful II). Ce gasesc? “Être homme est un drame, être juif en est un autre. Aussi le juif a-t-il le privilege de vivre deux fois notre condition”*** Deci, exact invers decat rezulta din citarea trunchiata: nu numai ca evreul e un om, dar e de doua ori om. Nu sunt ionescolog, nici eliadist; cioranoman sunt, à mes heures. Dar, daca eu, profanul, am gasit in cinci minute doua greseli care deformeaza citatele, poate ar trebui cautate si altele.

Ce bine ar fi ca autoarea sa le deceleze pentru editia a doua a cartii. Editie care ar putea fi traducerea romaneasca.
Nu, hotarat, Un peuple de solitaires nu e o scriere antisemita.
E un elogiu al conditiei evreiesti, definita drept conditia umana prin excelenta.
...Mai e chestiunea originii evreiesti a lui Ionesco, prin mama lui.
Oricine are dreptul sa vorbeasca sau nu despre apartenentele lui etnice, culturale.
Spre deosebire de Mihai Sebastian, prietenul lui, Ionescu era numai partial evreu; în societatea romaneasca, lucrul era putin cunoscut. In anii persecutiilor antisemite, el a refuzat sa se autodenunte, sa devina victima. Cine ar avea dreptul sa-l judece?
Dupa razboi nu putea sa profite de o apartenenta pe care nu o mentionase; nu putea spune: “acum sunt evreu”. Nimeni nu i-ar fi pus întrebarea: “dar cand am fost prigoniti, unde ai fost?”. Nimeni, în afara de el, siesi. Aceasta a fost de ajuns pentru a-l face sa nu vorbeasca. Ionesco era o constiinta morala.
Niciodata mai mult decat in familia Ionesco nu am avut impresia ca antisemitismul era tratat ca o greseala grava, un fel de pacat.
Inchid cartea cu un sentiment amestecat. Desigur, documentele sunt numeroase, sinteza indrazneata. Dar nu am avut timpul (nici capacitatea) de-a le verifica. Am gasit acele greseli de citare, care au aruncat in mine un dubiu. Pacat, e plina de formulari stralucite.
Aventura spirituala, dar si epica a acestor oameni remarcabili în valtoarea secolului e pasionanta.
Dar de ce sa crezi ca ceea ce-i lega era numai cadavrul ascuns? Mi se pare ca nu poate fi ignorata dimensiunea prieteniei. De ce sa privilegiezi ipoteza rea: îi lega o culpabilitate comuna? Exista si o ipoteza buna: dorinta de-a indrepta pe celalalt, dorinta celuilalt de-a gasi o iesire din impas. Intemeiata pe un sentiment care, totusi, exista, simpatia, cand nu chiar iubirea. Sau prietenia, pur si simplu. Istoria oamenilor trebuie sa combine angelismul cu demonismul, pentru a ajunge la veridicitate.

In Occidentul corect, e pe semne greu sa mai crezi în iubire, în cainta. Devine ridicol si suspect sa vorbesti despre prietenie. Genealogia moralei va trebui sa consemneze topirea lenta a sentimentului prieteniei la cumpana de veac ce o traim. Aceasta carte e, printre altele, un semn ca lumea de azi uita prietenia. Poate ca ea ramane un privilegiu al lumii estice, mizerabile (ceea ce inseamna: saraca, rea, demna de mila, laolalta).

*Alexandra Laignel-Lavastine: Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme, trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, PUF, 2002.
** A fi om e o drama: a fi evreu e o alta.
*** A fi om e o drama; a fi evreu e o alta; deci evreul are privilegiul de-a trai de doua ori conditia noastra.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22