Pe aceeași temă
Sunt in cartea lui Gabriel Liiceanu* mai multe motive si teme centrale, unele formeaza obiectul reflectiilor si al speculatiilor, altele sunt tratate in maniera epica, deseori sunt folosite concomitent ambele registre.
Exista astfel o tulburatoare evocare a relatiei tata-fiu, ratata, suferinda, regasita, sunt pagini profunde si incandescente despre emergenta mahalalei in noua lume romaneasca, in filigran, cu o delicatete de stampa japoneza, este desenata o iubire destramata, sunt mai multe episoade in care apar ca personaje memorabile si fara nimic encomiastic Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, bunii prieteni parizieni ai autorului, tasnesc in jerbe disperari cioraniene, strajuie in departarea apropiata a memoriei vii silueta lui Constantin Noica, sunt consemnate fericit-adolescentine momente de plin sufletesc traite in descifrarea si darea pe romaneste a gandului heideggerian din Sein und Zeit, este intoarsa pe toata fetele revelarea devastatoarei iubiri tarzii a lui Cioran pentru o frumoasa, tanara, instruita si cam unilateralista nemtoaica, se relateaza doua intalniri ale familiei regale cu "publicul", la Timisoara si Arad, razbesc din amintire scene teribile din vremea comunismului...
Flexibila, incapatoare, formula de "jurnal" adoptata de autor permite si o mare mobilitate. In cuprinsul unei scrieri de acest tip intra sau poate intra orice, cum se si intampla in Usa interzisa, de la retete culinare la consideratii despre Nietzsche si de la impresiile despre revista Plai cu boi la o intalnire cu Milan Kundera. Trecerile de la o tema la alta ori de la un subiect la altul sunt rapide, adesea bruste, fara manevre prealabile, fiindca tin sau par sa tina de inevitabila dezordine a concretului vietii. Alternanta de tonuri face, si ea, lectura pasionanta.
Autorul e cand patetic si cand glacial, cand relaxat, dezinvolt, chiar jucaus si cand hieratic, ba intr-o dispozitie de umor feroce, ba gingas, de nu si aproape liric, pe o pagina se inalta in abstractii metafizice, iar in urmatoarea recurge la tusele corosive ale indignarii. Cititorul e astfel imbarcat pe o nava ce-l face sa descopere mereu noi orizonturi, noi taramuri, noi lumi. Ce America poate fi mai fabuloasa decat exprimarea libera a interioritatii unei existente?! Dar autorul Usii interzise, veritabil Columb pornit intr-o expeditie de explorare a sinelui, nu navigheaza in pseudo-jurnalul sau lasandu-se dus de curgerea indiferenta a zilelor si abandonandu-se imprevizibilului si intamplatorului. El are, daca nu neaparat un plan, cel putin o tinta sau macar o directie anume.
La capatul calatoriei se afla cartea insasi. Existenta unui "document inaugural", o insemnare izolata ce preceda cu aproape patru luni debutul scrierii jurnalului, indica discret o asteptare a momentului bun, poate chiar o anume pregatire pentru pornirea in marea aventura. La data acelei prime insemnari, autorul nu are cuvinte, nu se poate descrie, nu poate scrie: "documentul inaugural" consemneaza de fapt un impas. "Sa scriu, sa scriu... Dar ce sa scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat si, odata consemnata aceasta grimasa a durerii, nu mai urmeaza decat caderea in propriul meu gol." - asa se incheiau randurile unei deprimate note din ianuarie 2001. Patru luni mai tarziu, la 3 mai acelasi an, incepe scrierea Usii interzise, sub forma de jurnal. Incepe nu numai cu evocarea insemnarii din ianuarie, incepe cu o judecata despre ea. Judecata aspra: "Cineva - si eu insumi ar trebui sa-i dau dreptate -, recitind astazi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic si poseur sau, si mai rau, ar putea spune ca fac literatura de proasta calitate" (subl. mea). Dar nu severitatea judecatii retrospective atrage cu adevarat atentia, ci natura ei: este una estetica. Nu valoarea de adevar a "documentului inaugural" apare ca indoielnica, dubioasa e calitatea lui literara. Sau, in orice caz, principala temere a autorului de aici vine.
Scrisa intr-un moment de intens rau sufletesc, insemnarea se ivise ca ultima solutie defensiva, "cuvintele erau ultima bariera pe care o mai puteam pune in fata raului". "Niciodata, scriind, nu am fost mai departe de literatura" - va nota ulterior Gabriel Liiceanu, constatand "cat sunt de nepregatite cuvintele pentru a exprima destramarea". Caci suferinta, boala, criza nu numai ca nu se dezleaga si nu se vindeca prin scris, dar il fac, de fapt, imposibil: "cuvintele nu sunt apte, in asemenea momente, sa transmita o stare de alarma care e total incompatibila cu literatura". Conceptia (sau minciuna) dupa care scrisul se nutreste din suferinta si drama e net, rapid si deloc paradoxal respinsa de autorul Usii interzise. Pentru a scrie este nevoie de forta, de sanatate, de robustete a cuvintelor. Pentru a scrie bine.
Si pentru a scrie literatura. Marele pariu, in Usa interzisa, acesta e. De aceea si este amanata inceperea "jurnalului", intervalul de patru luni de la data insemnarii abandonate reprezinta o perioada de pregatire, poate si de initiere, de panda a momentului sacru cand cuvintele devin sau redevin "apte", cand capata vigoare sau isi recapata vigoarea.
Una dintre marile surprize, de nu cea mai mare, ale acestei carti este existenta unei foarte puternice, de nu si obsedante, chiar exclusive, ispite a literaturii. Rememorandu-si debutul crizei, situat in 1983, la Heidelberg, Gabriel Liiceanu face o marturisire socanta: "As fi vrut eu sa fiu scriitor, adica «autor de literatura» - ceea ce insemna ca Dumnezeu mi-ar fi dat la nastere un dar deosebit: suprema libertate in spatiul cuvantului -, dar nu eram.". Criza este in primul rand una de exprimare - "In acelasi timp ideea ca n-as mai scrie ma ucidea. Iar a scrie insemna a ma exprima. Imi era indiferent cum. Tot ce voiam era sa raman lipit de mine. Mai precis «sa pun in afara» ceea ce se afla «inlauntrul meu». Asta insemna «a te exprima» si asta era singurul rost al scrisului".
Angelic si luciferic
Si trebuie sa recapitulam: anul 1983 este anul aparitiei Jurnalului de la Paltinis. Anul in care Gabriel Liiceanu se afla la Heidelberg, dar si anul in care el intra in literatura. Se voise acea carte un model paideic in cultura umanista, un manifest filozofic mai mult sau mai putin camuflat, dar fusese citita ca o opera literara. Filozofii au ignorat ori au boicotat Jurnalul de la Paltinis, literatii s-au entuziasmat. Mai rau: Jurnalul de la Paltinis a fost plebiscitat de cronicarii literari, adica de reprezentatii celei mai umile si mai umilite specii de literati.
Cronica literara - paria literaturii. Iar autorul Jurnalului de la Paltinis, ca si multe dintre personajele de acolo, in cap cu "maestrul" lor, Constantin Noica, nu avea pentru literati decat un sideral dispret. Aparut patru ani mai tarziu, Epistolarul va face inca mai explicit acest "malentendu", ce se va prelungi neasteptat si in forme toxice, inca foarte putin cercetate de cei care se ocupa de evolutia vietii intelectuale romanesti contemporane, si in perioada postcomunista. Una, cel putin una, dintre "radacinile istorice" ale frecventei acuzatii de elitism aduse lui Gabriel Liiceanu dupa 1990, nu vine din alta parte. Iar cvasi-absenta literatilor romani contemporani din cataloagele editurii Humanitas nu este chiar inobservabila.
Ecouri vatuite ale aversiunilor si adversitatilor de atunci exista de altfel si in Usa interzisa. Evocandu-l pe Stefan Aug. Doinas, Gabriel Liiceanu noteaza ca "este primul care, in urma cu 30 de ani, cand eram un necunoscut in lumea literara, a scris entuziast despre mine.
Tocmai aparuse Tragicul.". Era, explica autorul Usii interzise, "alaturi de Balota, singurul care in peisajul cultural de atunci putea vorbi cu indreptatire despre o carte care respira literar cu plamanii filozofiei. «Filozofii» nostri de atunci erau idiotizati ideologic, iar criticii literari erau filozoficeste inculti". Poate. Dar e de neinteles de ce o "fenomenologie a limitei si a depasirii", cum se subintitula cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu, despre tragic, trebuia sa-l faca pe autor cunoscut... "in lumea literara"!!! Printre filozofi, da, in lumea universitara, da, printre esteticieni, de pilda, insa in lumea literara?! O forma ceva mai contorsionata si mai caricaturala a acestei atractii-respingeri apare in relatarea unei scene de birt. Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu sunt la o masa la restaurantul Uniunii Scriitorilor (ei da, de ce nu?! se duc si filozofii prin niste locuri rele...). Vine la ei, "beat cui", prozatorul Ion Baiesu si vrea sa afle daca niste tipi despre care el auzise ca ar fi "citit o biblioteca" au stiinta despre anume fineturi erotice, intre ele "deliciile unei felatii pe cinste". Plesu, cinic jovial, ar vrea sa-i produca, "voios", dovezi despre competenta erotica a consumatorilor de biblioteci, Liiceanu ii trage insa "suturi pe sub masa" pentru a-l descuraja si se uita dezgustat la "unghiile murdare" ale prozatorului: "faceam - scrie el - eforturi disperate sa apar secretele filozofilor de tagma limbuta si nerusinata a literatilor".
Tagma careia, de-acum, ii apartine, deplin, cu stralucire si din proprie vointa, Gabriel Liiceanu insusi. Scriitorul triumfa asupra filozofului, sufletul trece inaintea ideii, literatura nu mai e supusa, distant, probei culturii, pentru a i se fixa un rol intermediar, de nu si subaltern, i se asigura, dimpotriva, o suprematie imperiala, chiar divina. Sunt foarte putini scriitorii romani (critici inclusiv) care, dupa 1990, sa fi indraznit sa puna atat de sus literatura si scriitorul cum o face Gabriel Liiceanu in Usa interzisa. Si asta intr-un moment in care de bon ton este sa se constate cu o stranie bucurie ca literatura nu mai face doua parale si sa i se anunte cu o veselie morbida apropiatul deces, ceea ce, fireste, nu poate decat reconforta hoardele de imbecili vioi si de cretini "realizati", eliberati, in fine, de pacostea cititului (intr-o carte aparuta acum vreo sase luni, Il cretino in sintesi, italienii Fruttero & Lucentini descopereau de altfel o noua miscare de eliberare, "miscarea de eliberare a imbecilului"; putin timp dupa aceea, la inceputul lui august, Lucentini s-a sinucis, la Torino, avea un cancer...; cei doi sunt si autorii unei "trilogii a cretinului", specie, dupa ei, prevalenta in lumea contemporana).
Cand autorul Usii interzise se afla in abisurile depresiei, singurele carti care i se "adreseaza in mod direct" si-i provoaca "o fericire intensa" sunt de literatura - Maestrul si Margareta, Razboi si pace, Fratii Karamazov, Moartea lui Ivan Ilici. Literatura, scrie apoi Gabriel Liiceanu, "izbuteste acolo unde filozofia esueaza", "nimic nu ramane in afara ei, nimic nu-i este strain". Scriitorii, "eroii verbului", sunt salvatori ("neputinciosi", dupa el, dar nu mai putin "salvatori").
Fiindca, se intreaba autorul-personaj al Usii interzise, "Scriitorii, cei foarte mari, cei care sunt in stare sa faca lumea inca o data, din cuvinte, exact asa cum Dumnezeu a facut-o din fiinte reale, nu sunt ei pensionarii unui paradis reinventat sau cucerit, protagonistii unei levitatii de care noi, ceilalti, nu ne mai aducem aminte decat in vis? Care pasesc, lin, pe apa cuvintelor, in vreme ce noi, ceilalti, ne inecam in ele?". Cam antipaticul si maniheistul inger gardian al filozofiei, aparatorul himeric al puritatii templului celest al ideilor, creatura ce paruse a se intretine exclusiv cu nutrimente metafizice se converteste, iata!, la conditia tulbure si nelinistitoare, luciferica, a scriitorului, rebelul absolut, cel care se-ncumeta "sa faca lumea inca o data"...
Si nu este o convertire teoretica, de crez. Usa interzisa este cartea unui scriitor veritabil si este o carte de literatura. Suspecta, desigur, de narcisism, ca orice scriere de formula confesiva, in care fictiunii ii este preferata autoscopia, iar imaginarii de personaje contemplarea holbata a eului.
Autorul-personaj al Usii interzise nu evita cu desavarsire ipostazele martiale si pompoase, "ingerul" alungat se intoarce de cateva ori si incearca sa se reinstaleze in pozitia pierduta. Ca in episodul cu "unghiile murdare" ale prozatorului Baiesu (in alta parte, insa, Gabriel Liiceanu protesteaza impotriva reducerii lui Noica la imaginea unui excentric "tataie", "cu basca"). Sau, in varianta patronala, ca ideea de a concura comercial mitul lui Dracula prin lansarea unei industrii a zmeilor, punct de plecare fiind Enciclopedia zmeilor, cartea lui Mircea Cartarescu in care, din perspectiva postmoderna, arhetipalele personaje se lupta dandu-si "cu capul in gura", ca derbedeii de pe scara unui bloc din Crangasi. Incercari fara sanse, totusi, cel putin in cuprinsul si pe durata acestei carti. "Demonul" literaturii iese biruitor din aceasta confruntare surda. In episoadele celor doua intalniri ale familiei regale cu publicul sau in relatarea unei vizite facute de presedintele Ion Iliescu la o soarea acasa la poetul revolutionar si mosier Mircea Dinescu, de exemplu, Gabriel Liiceanu se situeaza in linia si la nivelul comicului terifiant din Grand Hôtel "Victoria Romana", putand incheia si el, asemenea lui Caragiale, cu "simt enorm si vaz monstruos". Sunt pagini antologice. In cu totul alt registru, cel al adevarurilor umane profunde (a caror prezenta, in scrierile confesive, indeparteaza riscul narcisismului), sunt de mentionat capitolele despre relatia autorului-personaj cu fiul sau, dar obligatoriu de pus in legatura, pe firul temei paternitatii, cu evocarea absentei de afectivitate a tatalui ("tatal meu nu m-a mangaiat, nu m-a imbratisat si nu m-a sarutat niciodata") si cu natura evident filiala a raporturilor cu Noica si, apoi, cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.
Usa interzisa il situeaza pe Gabriel Liiceanu in randul dintai al scriitorilor romani de azi.
*Gabriel Liiceanu - Usa interzisa, Editura Humanitas, 2002
