Gradina de rosii a lui Vito Corleone

Nu stiu ce ati facut pe 2 iulie seara. Eu venisem de la munca si ma cuplasem la drogul anilor din urma, netul de acasa, caci pe cel de la munca il parasisem doar de vreo ora. Ma asezasem hotarat sa gasesc vreun alt material despre un turc sau vreun coreean sau vreun american decapitat de banda lui Al-Zarqawi. N-am avut vreme de asta. Primele stiri de pe Yahoo!, de pe CNN, de pe ABC sau de la FOX imi relatau moartea, intr-un spital oarecare din Los Angeles, a lui Marlon Brando. Eu mi-am petrecut seara revazand Nasul si anume pe sarite, toate cele trei serii. Mie nu mi-au placut nici Un tramvai numit dorinta, nici Revolta de pe Bounty, nici aparitia fugara din Superman. Am ramas la Nasul pentru ca nu este un film, ci o colectie de paradigme ale filmului contemporan. Am ramas la rolul lui Brando ca imagine a lui Vito Corleone pentru ca nu este un rol, ci un creuzet in care se topesc multe personaje si din care debuseaza in fapt aproape toate marile figuri masculine ale filmului american din ultimii treizeci de ani. Nasul este saga succesului sfasiat al italienilor de peste Ocean. Dar e oare vorba de italieni? Revazand filmul, nu am putut sa nu ma gandesc ca e vorba mai degraba de ciocnirea unei viziuni de clan, poate de zadruga slava sau de familie extinsa romaneasca cu regulile individualismului american. Priviti faimoasa scena a nuntii: nu e oare romaneasca inmanarea pliculetului cu bani miresei zambitoare? Nu e de langa Dambovita cheful cu cantece obscene intonate de soacra si de nuntasii mai batrani? Scena cu Sonny Corleone spargand camera unui ziarist si apoi aruncandu-i in praf doua bancnote chiar nu va trimite la baronii locali?

E Nasul filmul succesului sinuos al unei familii mafiote? E povestea unei iubiri intre frati ce merge de la exuberanta lui Sonny la crima lui Michael si iubirea realista a Constantei? Este istoria neputintei personajului principal de a renunta la o viata de crime si ilegalitate? Este oare, asa cum o spunea chiar Brando, o parabola a lumii marilor afaceri americane, caci “mafia e cea mai de succes companie americana”? Vito Corleone si, prin el, Marlon Brando, este eroul neputintei afacerilor cinstite. Fugind de un taram al cruzimii si al mortii, el devine un inger negru al jocurilor de noroc si al combinatiilor politice dintr-o America a violentei individuale in care italienii au adus unirea prin sange. Pe Brando nu-l vedem faptuind vreo crima sau violentand pe cineva macar verbal. Alter-ego-ul sau, De Niro, nascut si crescut cinematografic fiindca i-a inteles lui Brando mimica, gestica, timbrul, geneza si puterea artistica, e insarcinat cu faptele sale din tinerete. Al Pacino, care se defineste printr-o opozitie continuatoare la Brando, e la randul sau insarcinat cu omoruri si conspiratii. Andy Garcia, ultimul don, n-a ajuns de talia celor doi fii actoricesti ai lui Brando tocmai pentru ca n-a putut sa se defineasca nici prin asemanare, nici prin opozitie cu Brando, dand pana la sfarsit senzatia ca nu e mai mult decat un gangster american. Nasul lui Brando este un batran elegant care mangaie o pisica in fotoliul sau de piele, un sot care-si danseaza nevasta la nunta fiicei sale, un om de afaceri plin de responsabilitate si compasiune, un tata patruns de durere la moartea violenta a fiului sau cel mare, un Solomon in tentativa de a pune capat razboiului intre mafii. Brando e uneori cu parul si hainele in neoranduiala, uneori nesigur, uneori stupid in decizii, tentat la batranete de un paharel si plin de fixatiile celor in varsta. Si e superb ca nu-l vedem niciodata cu mana pe un pistol si ca sarcina zburarii creierilor si spintecarii burtilor revine lui De Niro, Pacino si Garcia. In jurul sau se naste filmul, se naste intriga si se naste acea scoala de actori americani care ne-au dat (si de-ar fi doar acestea!) Vanatorul de cerbi si Parfum de femeie.

Marlon Brando, care respira de ani de zile cu o masca artificiala, se stinge intr-o dimineata de iulie, relativ sarac si hulit de multi critici iritati de excentricitatile sale, intr-un spital de duzina din Orasul Ingerilor. Vito Corleone moare intr-o dimineata de vara, jucandu-se cu nepotul sau intr-o gradina de rosii pe care o plantase in curtea unei vile de milioane de dolari, cu pantalonii de stofa ponositi si plini de colbul anotimpului. Spre sfarsitul serii mi-am dat seama ca nu trebuie sa-mi iau ramas bun de la Brando, ci doar sa-mi cumpar niste CD-uri pentru a ma bucura de cate ori mi-o doresc de ce a stiut sa-mi ofere. Ma mai separa de el si de creatia sa un simplu Open file si un Play.