Grecii clasici

Dar ce sunt 75 de ani la nivelul istoriei Greciei?! Un fleac. Iar observațiile de atunci sunt perfect valabile și acum. Fără a se dori o istorie politică a Greciei clasice, volumul lui Kitto (1897-1982) analizează centrele de greutate ale omului grec din epoca clasică – polisul și declinul său, războiul, gândirea, viața și caracterul, și, nu în ultimul rând, pe Homer. Recentul film al lui Cristophor Nolan este o șansă de a-l (re)descoperi pe Homer (și poate și pe James Joyce)^[1], iar explozia vânzărilor de carte ale Odiseei este un semn bun în acest sens. „Iliada și Odiseea au fost numite Biblia grecilor. Timp de secole, aceste două poeme au fost baza educației grecești, deopotrivă a educației formale din școli și a culturii din viața cetățeanului obișnuit. (...) Până să fie înlocuită această Biblie cu o alta, un citat din Homer era modalitatea firească de a justifica o problemă morală. Homer putea fi citat în negocierile diplomatice, asemenea unui registru cadastral, ca să sprijine o revendicare teritorială. S-a născut un fel de fundamentalism: Homer a acaparat toată înțelepciunea și toată cunoașterea.(...) Viața e o vale a plângerii, în care nimic altceva nu contează prea mult – era o idee pe care foarte puțini greci o cultivau. Ei au avut un apetit imens pentru activitatea de orice fel – fizică, mintală, emoțională; o plăcere nesfârșită de a face lucruri și de a înțelege cum au fost făcute.” Homer este doar primul reprezentant de seamă al unei culturi care fascinează și azi. „Artistul are o idee foarte clară despre ceea ce urmează să spună și își stăpânește în totalitate materia. La fel de evidentă este și pasiunea greacă pentru simetrie. Faptul în sine are câteva implicații interesante; oriunde ne-am uita, descoperim dispoziția către ordine și echilibru (…) Grecul nu doar că își dorea ca tot ceea ce creează să fie simetric sau calibrat, ci considera că și universul în ansamblu trebuie să fie simetric.”

Kitto își fixează cu atenție lupa asupra polisului, îl analizează și îl compară cu statele gigantice de azi. Interesant cum ni se par nouă, acum, statele mici din Europa precum Liechtenstein, Monaco, San Marino sau Andorra, toate având populații mai mari decât majoritatea polisurilor elene de la jumătatea mileniului I î.Hr. „Istoria Greciei nu poate fi înțeleasă până când nu se conturează o idee clară despre ceea ce a însemnat polisul pentru greci.” Într-un fel, istoricul britanic răspunde și unei nedumeriri persistente – de ce grecii s-au unit abia în secolul al XIX-lea? De ce nu au format un regat încă din Antichitate? Dacă am sta strâmb și am judeca drept, mai degrabă perspectiva grecului clasic este valabilă decât cea contemporană. „Grecilor nu le-ar fi plăcut să respire aerul unui mare stat modern. Cunoșteau unul de acest fel, Imperiul Persan, pe care-l considerau foarte potrivit pentru barbari. Diferența de mărime, atunci când este considerabilă, conduce la o diferență de natură.” Mărimea polisului făcea posibil ca un membru să poată să se adreseze direct tuturor concetățenilor. În al doilea rând, „grecii considerau în mod obișnuit că polisul își avea originile în dorința de dreptate. Indivizii sunt nelegiuiți, dar polisul se va asigura că nedreptățile sunt remediate (...) Întreaga viață a polisului, cu relațiile dintre părțile sale, era mult mai ușor de priceput, pentru că totul se petrecea la scară redusă, (...) treburile publice au avut un caracter imediat și o concretețe care pentru noi nu mai sunt posibile”. Cele mai multe polisuri nu aveau populații mari – doar Atena, Acragas și Siracuza numărând mai mult de 20.000 de cetățeni (femeile, sclavii și copiii nu dețineau cetățenia). Când a izbucnit Războiul Peloponeziac, populația Aticii (regiunea din jurul Atenei) număra probabil numai 350.000 de oameni, dintre care jumătate erau atenieni (bărbați, femei și copii), circa 10% rezidenți străini și restul sclavi.

Istoricul britanic, fără a face neapărat o istorie politică și cronologică, menționează cele mai importante și celebre două războaie ale Greciei clasice – cel medic (împotriva Imperiului Persan) și cel peloponeziac, un lung război civil sângeros, care a dus la înfrângerea Ligii Ateniene și la decăderea marelui oraș care fusese liderul rezistenței antipersane. Victoria Spartei nu avea să deschidă o nouă eră în lumea elenă, căci Sparta avea o viziune politică extrem de limitată. Următoarea etapă a istoriei elenilor avea să fie dominată de intrarea în scenă a Macedoniei, care-i va fi împins la cele mai nebunești și exotice aventuri din lunga lor istorie, care oricum nu era lipsită nici de una și nici de alta. De altfel, caracterul elen (sau nu) al Macedoniei (pentru că macedonenii sunt în mod indubitabil slavi sudici) a rămas o chestiune politică dominantă până recent în viața politică din Balcani, având în vedere pretenția absurdă a fostei republici iugoslave de a continua tradiția regatului macedonean antic, spre nemulțumirea justificată a Atenei. Dar cât de complicată este istoria Balcanilor! „Macedonia nu a fost considerată niciodată parte din Grecia. Era o țară sălbatică și primitivă, abia unită sub o familie regală, ce emitea pretenții la o descendență elenică – pretindeau că strămoșul lor era nimeni altul decât Ahile.”

În capitolul final, istoricul britanic întreprinde o amplă și profundă analiză a vieții și a caracterului grecilor clasici de acum aproape 2500 de ani, care nu este neapărat o întreprindere facilă, având în vedere sursele relativ modeste pe care ne putem baza, de la condiția femeii până la concepția asupra muncii. „Casa ateniană era împărțită în camerele bărbaților și camerele femeilor, iar partea femeilor era prevăzută cu zăvoare și încuietori (conform lui Xenophon). Femeile nu ieșeau din camere decât însoțite, cu excepția cazurilor în care participau la una dintre sărbătorile femeilor.” Am fi tentați să asemuim condiția femeii elene cu cea a femeii afgane sau saudite^[2] de azi, însă situația era mult mai nuanțată, iar femeile din Grecia clasică beneficiau de o anumită libertate de mișcare, acces la teatru, dețineau un rol însemnat ca administrator al gospodăriei, rol care era extrem de important pentru greci, căci „o casă grecească era, în egală măsură, și o fabrică. Făcând abstracție de ceea ce considerăm munca domestică, aici se confecționau haine de lână, se măcina și se cocea pâine din făina pe care a adus-o soțul, se pregăteau proviziile pentru iarnă”. Exista un parteneriat real între soți chiar dacă poate nu exista această dragoste care ne-a fost livrată în ultimul secol de romanele de dragoste și de Hollywood. Cum Kitto a parcurs de mai multe ori Grecia modernă, despre care a scris și o carte de călătorie^[3], îi este la îndemână să recurgă la comparații simpatice între Grecia clasică și cea din anii 1930-1960, care, de asemenea, ne apare ca destul de îndepărtată acum, în 2026. Despre tragedia decăderii sociale, Kitto oferă o situație trăită de el însuși despre proprietarul unui restaurant mic și falimentar dintr-un orășel grec aflat în declin, „În timp ce eram acolo, bucurându-mă zilnic de mese gătite admirabil, proprietarul a fost nevoit să renunțe și să accepte un loc de muncă într-un alt restaurant. Am început să-i transmit toate urările de bine pe care nivelul meu de greacă modernă mi-a permis să le exprim, dar mi-a tăiat-o scurt și, privindu-mă cu o mimică ce-i trăda amărăciunea nemărginită, mi-a spus: Hypallelos! – subaltern.” Kitto folosește un discurs departe de cel academic, și poate că acesta este motivul pentru care lectura volumului este foarte agreabilă. Fără să-i lipsească simțul umorului mucalit, el face comparații surprinzătoare (și amuzante) între grecii din Antichitatea clasică și cei de acum. „Grecia este o regiune plină de varietate. Condițiile geografice mediteraneene și subalpine coexistă la doar câțiva kilometri distanță una de cealaltă; câmpii fertile alternează cu zone de munți sălbatici. De multe ori, o comunitate întreprinzătoare de marinari și negustori se învecinează cu agricultori continentali, care nu vor să audă de mare și comerț, ei fiind tradiționaliști și conservatori, întocmai ca grâul pe care îl cultivă și animalele pe care le cresc. Contrastele din Grecia de astăzi pot fi surprinzătoare.” Secretul longevității? Mesele extrem de frugale. „Un catârgiu grec de astăzi poate supraviețui zile întregi cu o bucată de pâine și câteva măsline, iar strămoșul său din epoca clasică mânca la fel de frugal. Făină din orz, măsline, un pic de vin, pește ca delicatesă și carne numai la marile sărbători, cam aceasta era dieta normală.” Un prânz atic^[4] normal consta în două feluri: primul, un fel de terci, al doilea, tot un fel de terci. Turismul de masă era încă departe. Dar la fel putem spune și despre miliardele de euro care intră și rămân anual în Grecia.

 ****

1. Care a fost fascinat de lumea greacă chiar dacă nu a călcat în viața lui în Grecia. „Dar grecii! Kyros! Cuvânt magic! Vocale pe care semiții și saxonii ne le cunosc. Ar trebui să predau greaca, limba minţii şi a strălucirii intelectuale”, spune profesorul Mac Hugh.

2. Recent, i s-a acordat dreptul legal de a avea permis auto!

3. In the Mountains of Greece, publicată în 1933!

4.  Din regiunea Atica.