Imn timișorean pentru Veneția

Dan C. Mihailescu | 28.09.2021

Jurnalul Cristinei Chevereșan (Mansardă la Veneția) stă la mijloc de drum între confesiunile de călătorie și eseul de comparatism istorico-urban.

Pe aceeași temă

De această dată, etalarea CV-ului încă la începutul recenziei chiar este inconturnabilă. Cristina Chevereșan predă cursuri de literatură, cultură și civilizație americană la Universitatea de Vest din Timișoara, unde este conferențiar doctor abilitat. Director al masteratului de Studii Americane la aceeași universitate, alumn și ambasador Fulbright, a participat la cursuri de specializare la Cornell University SUA, la University College Dublin și Salzburg Global Seminar. A fost visiting professor la Universitatea Ca´ Foscari din Veneția în 2019, adică tocmai aceste „nouă săptămâni în lagună” care constituie materia suculentului jurnal Mansardă la Veneția, tipărit cu fotografiile autoarei în 2021 la Humanitas.

Cum ar veni, didacticism universitar beton, ceea ce va să zică disciplină documentară, meticulozitate, adaptabilitate, disponibilitate, spirit de echipă, capacitate de coordonare, conducere și ghidare profesională, trăsături cărora li se adaugă o curiozitate plină de vitalitate și savoare, o mobilitate dotată cu o velocitate frizând ubicuitatea – cel puțin în stilistica relatărilor de călătorie –, o cochetărie natural etalată, întru nimic narcisiacă, fix la antipodul freneziei din geografia exotic, egofil și maniacal senzorială gen Raluca Feher. Și dacă tot e să mă las ispitit de avântul asocierilor, să spun că săptămânile venețiene de aici amintesc de meticulozitatea obsedată de obiectivitate și exactitate documentară din carnetele europene ale lui Adrian Marino, decupajul cultural rafinat din corespondența și jurnalele franco-germane semnate de Ion Pop și Mircea Zaciu, ca și de plăcuta alternanță a observației etno și psihosociale cu academismul eseistic din notele de nomadism profesional ale lui Virgil Nemoianu sau Vintilă Horia ori de bunul dozaj de însemnare subiectivă, domestică și culturală din jurnalul helvet al Ioanei Both. Dar ca să fiu cinstit până la capăt, chiar dacă știu că mă expun la răutăcioase răstălmăciri ironice, voi spune că memorialistica de călătorie a Cristinei Chevereșan se înscrie frumos în siajul însemnărilor reginei Maria sau ale doamnelor sale de onoare, precum Irina Procopiu, având adică același nesațiu de cuprindere, aceeași prospețime și curiozitate scormonitoare care alternează firesc asaltul muzeelor și al piețelor, al brocantelor, palatelor, magazinelor artizanale și evenimentelor mondene cu îmbogățirea colecțiilor de jaduri și bijuterii, incursiuni în piața de pește și colindări printre aurari, marochineri, sticlari, librari și anticari, inclusiv serate simandicoase, vernisaje, spectacole de operă, dineuri diplomatice ș.a.m.d. Pe scurt, frecventarea firească a celor mai fermecător naturale înzestrări ale feminității de pretutindeni și dintotdeauna. În plus, ține de o caracteristică românească, aceea de adorare a peisajului italian, cum vedem de la Asachi, Duiliu Zamfirescu și Maiorescu până la Alexandru Marcu, G.M. Cantacuzino sau Adrian Popescu și pe care, în 1932, Pompiliu Constantinescu o înrăma în formula „epicureismul ambulant practicat ca un regim de împrospătare intelectuală” (v. Scrieri 6, Minerva 1972, p. 26).

Fascinată aproape hipnotic de farmecele și prestigiul magic al Serenissimei, Cristina Chevereșan ne conduce printre palatele sale și pe canalele lagunei, fără să ocolească muzeele de științe naturale sau de arheologie, nici serile imperiale de operă de la Gran Teatro La Fenice, mai ales când este însoțită de mama ei, la fel de dornică de noutăți culturale și de curioasă față de istoricul, mentalitățile și meseriile locului. Cutreierul prin insule, la sticlăriile din Murano, la Lido, la Padova sau Verona, rătăcirile prin muzee și galerii de artă, fervoarea flanărilor prin Ateneo Veneto, insula Giudeca sau pe Ponte del Socorso, Ponte Chiodo și la Santa Maria Gioiosa deiFrari se întrețes reconfortant cu întâlnirile cu tineri cursanți sau cu foști mentori americani, cu reportaje strict turistice, relatările de la conferințe și expoziții, cu serile colocviale, când pedante, când binefăcător de pedestre, și incursiunile apetisante în taverne sau expoziții, mari biblioteci ori în papetării vintage, prin catedrale năucitoare sau bazilici ignorate de marile ghiduri, prin magazine de bijuterii, croitorii și alte prăvălii de meșteșuguri artizanale, totul împănat cu notele de camping și relaționare, în primul rând profesorală. Dar, în general, intră firesc în relație cu turiști străini; își călăuzește neobosit mama, colegii și studenții pe la toate propriile-i descoperiri de turism cultural, iar dacă, prin forța lucrurilor, faimosul carnaval lipsește, absența îi este compensată rafinat de notațiile de la Bienala de artă și festivalurile de film, teatru, coregrafie etc. În plus, înzestrată cu o variată moștenire senzorial-turistică, face trimitere la Manhattan în fața unui peisaj urban, după cum, în alte părți, asociază lumina sau miresmele venețiene cu locuri din Provence sau Algarve.

Nicăieri nu se urmărește exclusiv ceva anume, adică geografia, istoria locală, cărturăria sau comparațiile arhitecturale, mentalitare ori de mediu, ci cu precădere figura, făptura și emblemele orașului, fie că suntem ghidați internetic, fie de capriciile delicioase ale călăuzei. Tonalitățile de-a dreptul imnice și impulsurile encomiastice iscate de câte-o ispită de moment sunt numaidecât cenzurate didactic, artistic sau confesiv, astfel încât să se conserve armonia fiecărei secvențe. De pildă, o flanare vădit simpatetică prin cartierul Castello nu omite notația crudă a reportajului imparțial, tipic, de altfel, neorealismului italian: „Din loc în loc ferestre baricadate, obloane roase, cu balamale ruginite și roase de timp te fac să suspectezi că în spatele anumitor fațade nu se mai ascund decât terenuri virane, năpădite de flori sau bălării. Din fericire nu mă urmărește ambrozia timișoreană, tratată mai degrabă ca plantă ornamentală decât stârpită”. Tot așa, când ajunge în librăria Alta Aqua, adevărat rai al bibliofililor, legănarea adormitoare a gondolelor n-o împiedică să contemple raiul pisicesc din vecinătate, cu o glosare ghiduș echivalentă: „nu știam că raiul oamenilor iubitori de carte se extinde și la pisici – alintate, adăpostite, hrănite și, evident, tolănite, torcând la soare, printre ilustrate, tomuri, afișe, suluri de hârtie decorativă. Am pășit într-un paradis acvatico-livresco-felin. Să mai ceri ceva?” Astfel de glose sunt șăgalnic răsfirate de-a lungul traseelor, și nu pentru alintul autoarei, ci din fidelitate față de adevărul pitoresc al peisajelor și, mai ales, pentru plăcerea cititorului.

O legitimă deformație profesională o face să-și documenteze în prealabil exhaustiv colindările. „Ca de obicei, citesc tot ce apare înainte de-a face ceva”. În fapt, o elementară măsură de prevedere pentru oricare tentativă de turism cultural, pe care ar fi bine să ne-o însușim cu toții. În schimb, atunci când ar fi fost nevoie de o mică abatere de la factologie și raționalitate ultraselectivă, în favoarea destinderii contemplative, fie ea și iluzorie, ca de pildă în fața balconului Julietei din Verona, văzul apucă dintr-odată bisturiul demitizant și taie vraja, cu un verdict („kitsch”) care nu poate decât să-l necăjească pe un adept al amăgirilor binefăcătoare, ca mine.

La sfârșitul lecturii, te năpădește regretul că Serenissima dispare, iar prin ceața de toamnă, parcă deja timișoreană, citești epilogul „romanului” sub spectrul întoarcerii în țară: „14.10.2019. Mi-am terminat raportul de activitate, cât de amănunțit și scrupulos îmi stă în fire. În lumea în care lucrurile se fac de azi pe alaltăieri și de multe ori muncești în van dacă te apuci din timp, întrucât totul se poate schimba în ultimul moment, stilul organizat s-a dovedit adesea un dezavantaj. Îmi repugnă improvizațiile, heirupismele, procrastinarea, presupun că nu sunt prototipul individului de succes contemporan. Anacronică și iritată de trepidații, iubitoare de planificare și lucru așezat, trebuie că mă aflu la o altfel de viață, după unele trăite în alte vremi”.

La cât se călătorește în breasla noastră literar-artistică, așa o ispravă diaristic-geoculturală ar trebui să contamineze benefic de acum înainte. Stă la mijloc de drum între confesiunile de călătorie ale unor Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu și eseul de comparatism istorico-urban, cum e recentul New York-București al Marianei Neț. În ce mă privește, după ce m-am dezvinovățit infantil că nu am umblat decât un weekend în Veneția, m-am biciuit sincer și tare că am lăsat fără nicio pagină de consemnare copleșitoarele zece zile de Florența, unde am trăit o a doua viață între Giotto, Santa Croce și miresmele gelsominei de la San Miniato. Așa că mut așteptările și răspunderea pe umerii lui Radu Paraschivescu, al cărui jurnal de la Roma vă propun să-l așteptăm nerăbdători cu toții. //

Articolul a fost publicat și pe moldova.europalibera.org

Cristina Chevereșan

Mansardă la Veneția. Nouă săptămâni în lagună

Editura HUMANITAS, București, 2021, 244 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22