Pe aceeași temă
In preajma revolutiei
Mai mult decat oricare alt spatiu politic si intelectual, Franta pare dominata de un spectru al revolutiei ce bantuie imaginarul unei natiuni. De la exercitiul anului 1791 pana de baricadele Comunei din Paris, aceasta pasiune a angajarii in schimbarea din temelii a universului guvernarii nu este epuizata niciodata. Fascinatia adamismului revolutionar este la originea inclestarii ce opune, implacabil, pe "reactionari" "progresistilor". Absenta unui compromis rezonabil intre familiile ideologice si trauma violentei fondatoare a Revolutiei explica supravietuirea mitului iacobin si esecul amenajarilor destinate sa organizeze suveranitatea natiunii.
Profunzimea dezbaterilor este dublata, dramatic, de imaturitatea constitutionala: succesiunea de legi fundamentale nu poate ascunde decat cu dificultate imposibilitatea identificarii unui nucleu de valori in jurul caruia sensibilitatile franceze sa se poata ralia. Doar regimului republican de dupa 1875 ii va fi dat sa pacifice o natiune marcata de intransigenta unor conflicte fratricide.
Baricade si moderatie politica
În aceasta lunga istorie a secolului revolutionar, situata intre 1789 si 1870, depozitia lui Alexis de Tocqueville este una centrala. De pe un alt versant decat cel al Memoriilor de dincolo de mormant ale lui Chateaubriand, Amintirile* sale detaliaza parcursul intelectual si uman al unor personalitati ce traiesc sub semnul a doua lumi: experienta revolutiilor le modeleaza biografiile publice si le acorda privilegiul de a fi martori angajati ai unei epoci. Dincolo de diferentele ideologice, numitorul comun este dat de un esec al carierei oficiale - ca si in cazul autorului Geniului crestinismului, ceea ce posteritatea va retine nu este efigia membrului Adunarii Constituante sau silueta ministrului de Externe, ci moderatia melancolica a timbrului tocquevillian. Notatia amara, schitele de portret sunt efectul secundar al unei coborari in istoria revolutiei de la 1848. O istorie pe care Tocqueville nu a reusit sa o influenteze decat marginal.
Textul amintirilor lui Tocqueville poate fi situat la intersectia a doua nivele de memorie si de sensibilitate intelectuala. El este, in primul rand, o prelungire de secol XIX a unei traditii ce urca pana la moralistii epocii clasice franceze. Sarcasmul lui Tocqueville nu este niciodata unul gratuit, in masura in care notatia are in centrul sau un anume ideal uman al moderatiei liberale, ideal in raport de care aberatiile revolutionare sunt examinate, ca intr-un bestiar. Tocqueville este fascinat de aceasta imagine in oglinzi deformante a umanitatii: odata cu explozia lui februarie 1848, ochiul scriitorului se deschide catre o lume pe care niciunul dintre curtenii monarhiei franceze nu ar fi putut-o contempla.
Scriitorul este confruntat cu irumperea in istorie a poporului. Revolutia facuta in afara burgheziei si in contra ei aduce la suprafata spatiului public natura patibulara a tipologiei revolutionare. In acest punct, viziunea lui Tocqueville anunta un secol din mantaua caruia se vor ivi Lenin, Stalin si Trotki. Fara a avea demonismul magnetic dostoievskian, revolutionarii anului 1848 sunt mobilizati de acelasi fanatism al resentimentului. Ura si frica sunt motoarele umanitatii pe care o incadreaza cronica lui Tocqueville.
În egala masura, textul amintirilor comunica fluent cu propria sa opera politica, opera pe care o recontextualizeaza prin situarea observatiilor teoretice in tesutul realitatii imediate. De la pasiunea pentru speculatie pana la constanta centralizarii, anul 1848 este apogeul unei evolutii ale carei radacini imaginatia istorica a lui Tocqueville le identifica. Departe de a fi un accident sau expresia unei interventii a Providentei, lunga Revolutie franceza este parte din transformarea unei natiuni. Luciditatea filosofului se intalneste cu melancolia acida a moralistului.
În definitiv, relatia ambigua pe care omul public Tocqueville o intretine cu miscarea revolutionara si cu noua ordine institutionala generata de ea este determinata de profilul paradoxal al propriilor sale optiuni ideologice. Preluand o sintagma deloc oximoronica, el este un liberal conservator a carui virtute cardinala ramane moderatia in vremuri in care nemasura revolutionara devine regula asumata de majoritate. Frica lui Tocqueville este una organica si intelectuala: imaginea strazilor Parisului patrulat de muncitori inarmati este memorabila in aceasta ordine a sentimentului liberal.
Locul placidei "Monarhii din Iulie" este luat de dominatia unui popor ce priveste proprietatea ca pe un pandant al opresiunii. Liberalul este situat intre Scila incremenirii si Caribda saltului revolutionar. Cum poti organiza libertatea astfel incat tirania resentimentelor sa nu prevaleze in fata moderatiei guvernarii? Interogatia aceasta este decelabila in filigranul naratiunii lui Tocqueville.
Este interesant cum secolul XIX francez pune in pagina doua viziuni ale baricadelor, viziuni ce dialogheaza conflictual. Intre elanul mesianic al lui Victor Hugo, acolo unde Marius si Gavroche populeaza un panteon revolutionar, pe de o parte, si raceala "reactionara" a Amintirilor, pe de alta parte, diferenta este una frapanta. In cele din urma, memoria baricadei, ca loc de electiune al Revolutiei, trece mai departe, inalterata. Generatia anului 1968 ridica, cu elan maoist, noile baricade, luptandu-se cu acelasi demon al proprietatii si ordinii burgheze. Optiunea dintre revolutie si moderatia libertatii politice este transata, la 1848, ca si la 1968, fara ambiguitate, in favoarea primeia.
Guvernare, centralizare si natiune
Simbolic, unul dintre momentele prezente in centrul naratiunii tocquevilliene este nasterea noii Constitutii republicane. Departe de a fi un simplu accident, ea pare sa fie hartia de turnesol ce probeaza futilitatea iluziilor celor ce se obstineaza in tentativa de a edifica o guvernare libera, pe ruinele unei revolutii. Intre supravietuirea centralizarii si esecul unei organizari institutionale intemeiate pe moderatie si constitutionalism, relatia este una asupra careia Tocqueville insista, intr-o pagina ce evoca patosul din Vechiul regim si revolutia. Parisul este entitatea in jurul careia graviteaza o natiune intreaga. Revolutiile, ca si dezamagirile publice se consuma in acest spatiu al capitalei. Victoria poporului parizian conduce la triumful Revolutiei.
Intelectualul si poporul inarmat: iata un cuplu pe care secolul XX il va impune, definitiv. Esecul lui Tocqueville in misiunea asumata de a modera proiectul constitutional de la 1848/1849 este evident. Bicameralismul, ca si alegerea indirecta a sefului de stat sunt refuzate. Votul universal masculin este inovatia ce va permite viitorului print-presedinte sa demanteleze edificiul guvernarii libere. Gustul pentru experimentul utopic are castig in fata moderatiei. Prudenta este abandonata, ca un lest reactionar. Cormenin, unul dintre arhitectii noului regim constitutional, ipostaziaza, exemplar, acest tipar antropologic al rationalistului politic. Societatea este imaginata in conturul unui laborator: "L-am intalnit cu ocazia alegerilor generale, cand mi-a spus cu o anumita complezenta: «Unde s-a mai vazut ceva care sa semene cu ce vedem la noi? În care tara s-a mers pana intr-acolo incat sa aiba drept de vot servitorii, saracii, soldatii? Recunoasteti ca niciodata nu s-a mai imaginat asa ceva!». A adaugat apoi, frecandu-si mainile de satisfactie: «Sunt tare curios ce se va alege din toate astea». Vorbea ca despre o experienta de chimie".
Reticenta liberalismului conservator al lui Tocqueville nu este lipsita de o nuanta de profetism melancolic. Proprietatea si guvernamantul constitutional sunt afectate de un morb al resentimentului, caruia autorul politic nu ezita sa ii dea un nume, socialismul. Impopularitatea lui Tocqueville decurge din aceasta rezerva fata de atractia universala a umanitarismului egalitar. "Societatea de castori", evocata de orator intr-un discurs, devine semnul lumii care se naste din pantecul Revolutiei.
Editia romaneasca realizata de Cristian Preda, eleganta in dictiune si erudita in aparatul ei critic, reda genealogiei intelectuale a liberalismului o piesa centrala. Recitirea unui secol XIX european si autohton poate fi realizata din acest punct oferit de aparitia acestei traduceri canonice. Amintirile pot fi debutul unui efort de reexaminare fecund.
Alexis de Tocqueville, Amintiri, traducere din limba franceza, studiu introductiv, cronologie si note de Cristian Preda, Editura Nemira, Bucuresti, 2007, 375 pagini.
