Pe aceeași temă
A trecut deja mai bine de o lună de când am revenit din rezidența artistică de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Momentul ideal de a trece din nou, cu ochii minții, prin această experiență pentru a o reimagina, cu distanța de rigoare. Distanța dintre București și Zalău crește însă, e distanța dintre două paradigme, nu este doar cea temporal-spațială. Paradigma orașului mic (Zalăul are 53.000 de locuitori) este cea în care ai răgazul de a lega prietenii cu vânzătoare, pe care le vizitezi anume, cea în care 24 de ore par a fi 36, cea în care reușești să dai o tură de oraș la pas și să mai și lucrezi. Paradigma orașului mic este cea în care apuci să urmărești tura de la apus a păsărilor și să-ți vizitezi prietenii patrupezi. De altfel, ce să și faci într-un oraș mic în timpul pandemiei?
Dacă în antropologia spațiului vorbim de aproape 30 de ani deja de locuri și nonlocuri (Marc Augé, Introducere într-o antropologie a supermodernității), în practică, lucrurile nu stau atât de binar. Pentru a discuta logica excesului de informație și excesului de spațiu urban, Augé diferențiază între locuri, marcate de monumente istorice și viață socială creativă, și nonlocuri, cele care uniformizează și nu permit o viață socială organică (locuri de tranzit, parcări, scuaruri). Astfel, conform teoriei, s-ar putea spune că Zalăul e plin de nonlocuri: spații verzi sălbatice (dar curate), locuri dintre blocuri, locuri libere fără o funcțiune predefinită, uneori curate, alteori nu. În schimb, întrucât mica urbe nu numără atâtea „locuri”, locuitorii definesc și redefinesc spații prin corpurile și prin prezența lor. De exemplu, podețul de fier de peste Valea Zalăului este loc de întâlnire pentru tineri îndrăgostiți, iar țevile masive de gaze țin loc de terasă. Vechea noastră vorbă, „omul sfințește locul”, poate fi recitită ca „omul are puterea de a revaloriza locul”.
Dacă în marele urban nonlocurile rămân, cel mai adesea, spații de tranzit, spații ale impermanenței, pentru că sunt mult prea multe locuri de vizitat, reparat sau revendicat, în micul urban, lucrurile, și locurile, pot fi mai maleabile, pot face tranziții categoriale mai rapid. Conform lui Augé, nonspațiile descurajează ocuparea, și atunci sunt deschise colonizării de către dispozitivul tehno-social, prin ruperea rădăcinilor sociale. Acesta vede viața contemporană ca procesiune continuă prin diferite spații tranzitorii, altfel spus, nonlocurile, spații golite de sens prin care trecem singuri, câștigă teren. În schimb, acest tranzitoriu meaningless este specific metropolei și mai puțin micului urban, în care relațiile sociale nemijlocite digital încă primează, iar oamenii și-au adaptat rapid structurile și legăturile pentru ca alienarea carantinei să îi afecteze cât mai puțin (întâlniri la cafea în magazine locale sau la plăcinte, de exemplu).
Astfel, ceea ce mi-am propus prin seria de lucrări foto-video realizate în rezidența de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău a fost tocmai împuternicirea locuitorilor în a-și imagina orășelul puțin altfel. Am invitat locuitorii și pe cei interesați să urmărească „Linia galbenă” a Zalăului: pe de-o parte, cea materială, conducta de gaze vizibilă în întregul oraș și pe de alta, cea simbolică, ce marchează traseul dinspre Brădet spre Cabana Pionierilor. Am urmărit traseul Zalăului dinspre izvoare spre capătul celălalt al orașului, cât și al Sărmașului, emisarul Zalăului, imaginând noi funcțiuni sociale pentru spațiul verde de pe văi, care să coaguleze comunități și să ofere alternative educaționale neconvenționale. Documentarul poetic intitulat „Râul este încă aici” alternează păreri ale localnicilor cu propriile mele gânduri și sunete urbane.
Ulterior, mi-am dat seama că acest proiect a venit și ca răspuns la frustrarea mea referitoare la lipsa de viziune urbanistică față de malurile Dâmboviței, care, în ciuda potențialului, rămâne un nonspațiu ce tranzitează Capitala. Și astfel, probabil am proiectat această nevoie de integrare a cursului de apă în viața comunității, asupra zălăuanilor, sperând că video-eseul „Pe linia galbenă: râul este încă aici”, însoțit de o serie fotografică, îi va inspira și motiva în a-și recupera propriul curs de apă. M-am bucurat să discut cu oameni cu simț civic, care au luat situația în mâini și s-au interesat despre soarta râului, care este parțial divagat subteran și poluat din amonte. „Am descoperit că nimeni nu e de vină, este o problemă de sistem și de legislație”, mi-a mărturisit o doamnă, explicându-mi că amenajarea râului nu ține de primărie, ci de Apele Române, care „sunt cu împărăția pe la București”, iar fonduri și acțiuni pentru cursuri de apă atât de mici nu sunt alocate. În schimb, nici nu poți interveni pe proprietatea altuia, chiar și dacă e o apă și dorești să faci îmbunătățiri de care să se bucure întreaga comunitate.
Dacă video-eseul despre râu înclină înspre o documentalitate creativă, în care un personaj colectiv fără corp meditează asupra râului, în lucrarea video „A cui e cabana?”, fictivul are o pondere mai mare. Aceasta imaginează revenirea unui cuplu la tabăra de pe Meseș, la 42 de ani de când s-au cunoscut acolo. Dialogul personajelor este marcat de o blândă ironie ce subliniază povestea de groază a fostei Cabane a Învățătorului și a degradării sistemului public de educație, per total.
N-am trăit în epoca ceaușistă (motiv pentru care am și ales un discurs fictiv aici) și din ce știu, taberele acestea aveau minusuri în implementare, fenomenul bullying-ului exista și atunci, doar că era total invizibilizat, probabil nici nu era numit. Însă cred că structura acestor tabere, simpla lor existență materială, era un lucru util: punea laolaltă copii și adolescenți diferiți, din întreaga țară, din (sub)culturi și clase diferite și îi socializa în sensul acceptării diferențelor, dezvoltând chiar o curiozitate și o plăcere pentru acestea. Sau cel puțin aveau potențial. Ca orice lucru, și taberele necesitau îmbunătățiri. Ceea ce a însemnat, ca multe (anti)politici postdecembriste (vezi politicile actuale privind sistemul de sănătate), demontarea totală. În 2013, Curtea de Conturi a realizat un raport cu privire la taberele școlare, de unde aflăm așa: „în 1990, în România existau 207 tabere şcolare aflate în proprietatea statului şi în administrarea inspectoratelor şcolare judeţene. În 2013, din totalul de 147 de centre de agrement rămase în picioare, doar 65 mai funcţionau. Iar din cele aşa-zis funcţionale, doar câteva mai primesc copii în vacanţă, celelalte nereuşind să obţină avizele de funcţionare din cauza condiţiilor precare”.
***
Faptul că Zalăul face pași înainte în ceea ce privește dezvoltarea prin cultură se datorează în bună parte și eforturilor Muzeului de Istorie și Artă, prin activitățile lui diverse, care reușesc să atingă în mod relevant un public variat. E plăcut surprinzător să afli că un muzeu de stat dintr-un mic oraș nonuniversitar organizează rezidențe artistice și, astfel, jurnalista din mine a vrut să afle ce stă în spatele acestei opțiuni. Valer Simion Cosma, istoric și coordonator al proiectului „Artiști la Muzeu. Platformă de Creație și Educație prin Artă”, mi-a răspuns:
„Ne propunem să susținem în special tinerii artiști aflați la început de drum și creația artistică contemporană care are la bază o consistentă componentă de cercetare. Un alt aspect important vizează facilitarea contactului dintre artiști și elevii din Zalău, înainte de contextul pandemic actual, viziunea asupra rezidențelor – reflectată din plin în prima rezidență acordată în 2019 regizorului clujean Lorand Maxim – includea o serie întâlniri, ateliere și activități adresate elevilor, prin care artiștii rezidenți să-i familiarizeze pe participanți cu activitatea lor artistică și cu diverse abordări curente în arta contemporană.
Pe de altă parte, cred că e foarte important ca nu doar muzeele, ci, în general, instituțiile de cultură din orașe precum Zalăul să inițieze programe de susținere a cercetării producției artistice contemporane, contribuind astfel efortului de descentralizare a producției artistice și de racordare a urbanului mic și mediu la ceea ce înseamnă scena și producția artistică contemporană în toată diversitatea sa”.
Astfel, în această ediție a programului, muzeul a hotărât să invite doi artiști/e, ceea ce a făcut să fiu colegă de rezidență cu Sofia Iulia Nelega, regizoare, care a propus un scurtmetraj intitulat „Dragă Rebecca”, adresat unei fetițe din Zalăul anului 2070. Eseul vorbește despre diferite manifestări ale schimbărilor climatice în agricultură și despre procese de prevenție, îmbinând perspective ale agricultorilor și ale unor oameni de știință. Din punct de vedere vizual, materialul este ilustrat cu imagini din Piața Agroalimentară Centrală și are, pe alocuri, accente poetice. Documentarul poate fi văzut pe pagina de YouTube a muzeului.
Fără a avea o temă comună, atât lucrarea Sofiei, cât și lucrările mele sunt marcate, într-o anumită măsură, de eco-anxietate, pe care Sofia o numește direct în „Dragă Rebecca”: frica legată de distrugerea iremediabilă a mediului înconjurător. Astfel, în ansamblul lor, lucrările pot fi citite ca invitație la meditație asupra spațiului natural pe care-l locuim și la moduri în care i-am putea oferi mai multă grijă, pentru ca el să rămână primitor și pentru urmașii noștri.
***
Experiența primei mele rezidențe artistice din Zalăul carantinat a fost, cu siguranță, cea a unui bogat spațiu liminal: un spațiu conceptual intermediar, materializat în acest oraș de dimensiunea perfectă, trambulină între ce a fost și ce va fi – în sens personal, cât și comunitar. Un sezon și un loc al așteptării active, al necunoscutului creativ, un spațiu ascuns de dorințele turistice, pe granița vechiului Imperiu Roman (limess), între „civilizație” și „barbaricum”, un centru ascuns de privirea centralizatoare, în care abia aștept să revin. //
Fotografii de Raluca Țurcanașu
