In salile de cinema (I)

Cam toate genurile sunt prezente in ultimul timp in salile de cinema - de la animatie la horror, de la comedie la drama si melodrama, de la parodie la thriller politic. Cu 2-3 exceptii, toate sunt americane.

Ice Age: The Meltdown/Epoca de gheata 2: Dezghetul (2006), regia Carlos Saldanha, e la fel de inventiv ca si prima parte, cu dialoguri la fel de bune, chiar daca elementul surpriza lipseste - e o continuare, la urma urmei. Povesteste aventurile prin care trec animalutele atunci cand vine dezghetul, totul se invarte din nou in jurul veveritei (sau a rudei ei preistorice) si a ghindei pe care tot incearca sa o prinda. Are, de asemenea, aceleasi personaje principale ca si prima parte: leul caruia ii e frica de apa, mamutul care se crede pe cale de disparitie, dar care isi gaseste o mamutica ce, la randu-i, se crede apartinand altei specii etc. La fel ca si partea I - delicios si pentru copii, si pentru adulti.

Asterix et les Vikings/Asterix si vikingii (2006) e o coproductie franco-daneza, dar, din pacate, iesita pe ecranele romanesti in versiune engleza (ma indoiesc ca n-ar fi existat si copii franceze!). Cu personajele bine cunoscute ale animatiei franceze - Asterix si Obelix - filmul e semnat Stefan Fjeldmark si Jesper Moller. E nostim si merge ca destindere. Nu e de nivelul lui Ice Age, dar se urmareste cu placere.

Jarhead/Puscasi marini (2005) e cel mai recent film al lui Sam Mendes. Film de razboi, jongland cu latura psihologica a personajului principal (Anthony Swofford, jucat de Jake Gyllenhaal) - un tanar care se trezeste aruncat in Razboiul din Golf din 1990-1991. Intre M.A.S.H. si dramele de dupa razboiul din Vietnam gen The Deer Hunter sau Birdy, Jarhead incepe ca o satira despre timpul care trece si tensiunile care se acumuleaza intr-o tabara in care nu se intampla nimic si se asteapta sa apara ceva - fie chiar si razboiul; si se termina cu o meditatie grava asupra motivatiilor razboiului. Nu e rau, dar putea fi mai mult decat e.

 In Lord of War/Traficantul de arme (2005), regia Andrew Nicol, Nicolas Cage joaca rolul unui traficant de arme fara scrupule. Nu conteaza cui si in ce scop vinde, atata timp cat vinde si cat vanzarea e profitabila pentru el. Din Africa in Orientul Mijlociu, din Ucraina in Europa de Vest si SUA, filmul ne poarta prin zone de conflict, prin zone interesate in mentinerea zonelor de conflict sau prin zone de posibil conflict. La urma urmei, nici o politica si nici un politician care fac legal comert cu arme nu sunt mai putin imorali, ci poate cel mult in legalitate din punct de vedere fiscal. Cu dialoguri bune si un scenariu OK, Lord of War e genul de film care te face sa te intrebi (inca o data) asupra minciunilor care se ascund indaratul sloganurilor democratiei de azi si asupra mormanelor de cadavre pe care e construita lumea "civilizata".

 E foarte bun britanicul It’s All Gone, Pete Tong/DJ Superstar - Viata la volum maxim (2004), regia Michael Dowse. Fusese proiectat anul trecut, la Cluj, dar numai acum iese in sali. E impresionant mai ales rolul pe care-l face Paul Kaye - un DJ care surzeste, dar nu se da batut. Invata sa simta muzica cu talpile si palmele, adica sa asculte (si sa compuna) muzica simtind vibratiile. Scenariul e foarte bun si ia o turnura neasteptata atunci cand inevitabilul se produce si DJ-ul surzeste complet. Dintr-un film despre un esec, se transforma intr-un film despre un succes. Unul dintre cele mai interesante din ultima vreme.

 E, de asemenea, foarte bine construit Inside Man/Omul din interior (2006), cel mai recent film al lui Spike Lee. Spike Lee care a schimbat registrul de ceva timp si care, in loc de filme cu negri din Brooklyn, a trecut la thriller-uri si filme cu substrat psihologic. Clive Owen joaca aici rolul unui spargator de banca (de banca, nu de banci!), dar nu unul oarecare. Nu oarecare in primul rand pentru ca planul e perfect si spargatorul nu e prins. Apoi, pentru ca nu sparge banca pentru a fura bani, ci pentru a fura ceva dintr-un seif, intr-un scop nobil. Substratul filmului (cu puternice implicatii morale) ii da tot farmecul, altfel ar fi ramas un simplu divertisment pe marginea unui alt hold-up. Spike Lee se descurca foarte, foarte bine in gen...

Thumbsucker/Cu degetu’n gura (2005) e un independent american, semnat Mike Mills, despre obsesia multor tineri din societatea americana de a deveni oameni de succes. Lupta pentru succese profesionale poate duce la dezumanizare, ne spun filmul si regizorul, asa cum se intampla cu adolescentul Justin, care-si construieste cariera deja de la 17 ani prin medicamentatii la limita dopajului. Filmul nu e rau - merita vazut, respira un cu totul alt aer decat filmele hollywoodiene de gen.

Proof/Dovada (2005), de John Madden, ii are in rolurile principale pe Gwyneth Paltrow, Anthony Hopkins si Jake Gyllenhaal. E o drama fara merite speciale, despre o matematiciana (Paltrow) care se zbate intre geniu si nebunie, ambele mostenite de la tatal ei (Hopkins). Bine jucat, bine scris, bine filmat, filmul e OK, dar fara vreo sclipire. Fusese in competitia oficiala anul trecut, la Venetia.

A Good Woman/O femeie pe cinste (2004), regia Mike Barker, are in primul rand rafinamentul unui scenariu bazat pe un text de Oscar Wilde. Apoi rafinamentul unui film cu Helen Hunt, secondata de Scarlett Johansson. E o ecranizare in general cuminte, dar pertinenta, cu dialoguri savuroase si o reconstituire placuta de epoca. Un film de vazut, dar mai ales de ascultat.