Încăperile–punți. Unde îi mai întâlnim pe ceilalți?

Vizitele atente și lente ale unor musafiri necunoscuți care inspectează cu grijă și rămân uneori la discuții au rămas una dintre cele mai prețioase experiențe pentru mine. Ăsta este și rolul atelierelor care se deschid: de conectare a societății în sens mai larg cu arta contemporană. O strategie de popularizare (nepopulistă) a artei.

„Atelierele deschise” au ajuns incidental să îndrepte lipsuri structurale, prin țeserea de punți între straturi diferite de societate și artiste și artiști care trăiesc și lucrează acum, vii și cu adresă. Altfel, întâlnirea asta nu există. Vernisajele de galerie nu sunt prea accesibile pentru oameni din afara comunității specializate. Nu am văzut niciodată oameni atât de mulți și diferiți la vernisaje clasice din București ca atunci când erau atelierele deschise. Nici interacțiunile cu vizitatorii atelierelor nu erau cum eram obișnuită cu cele din spațiile de artă din București. Oamenii care veneau la Open Doors îmi păreau de multe ori mai dispuși la dialog și sondări decât breasla, care în context de vernisaj rămâne mai degrabă pe o frecvență cotidiană, de networking rutinat.

Atelierele aduc arta în orizontul cât se poate de vizibil al orașului. Pentru artistele și artiștii gazde, deschiderile sunt ca un fel de serviciu public ușor bizar, iar pentru aceia dintre noi mai extroverți, și foarte îmbucurător. De cel puțin două ori pe an, pentru două zile, primești și, dacă vrei, vorbești aproximativ șase ore cu câteva zeci de oameni. O discuție de jumătate de oră cu un profesor de biologie ieșit la pensie despre cum comunică copacii între ei și relația dintre vânt și lucrările din cameră. O fetiță de 12 ani care decide să răsfoiască brusc din scoarță în scoarță catalogul meu cu Paul Neagu și nu vrea să mai plece. Un artist cu care n-am vorbit niciodată care declară că pentru el contează doar cum sunt alcătuite textele într-un sens sculptural al cuvintelor, nu și ce înseamnă neapărat. Momente de unu la unu cu aer confesional, grupuri măricele formate spontan în care părem niște ghizi ai spațiului nostru interior, externalizat în formă de atelier. Și mii de oameni care se întâlnesc acolo: de la copii de liceu, studenți la public de spații de artă la specialiști în domeniu.

Am ales să pornesc de aici radiografia Atelierelor Malmaison. Dacă mai sunt oameni bine intenționați, dar neinformați și cu putere de decizie, poate cuvintele de aici vor contribui în cele din urmă la o schimbare.

Așadar, de ce are arta nevoie de spațiu?

 1. De ce artiștii au nevoie de ateliere – spații fizice accesibile pe termen lung, în care să fie separată producția de artă de spațiul domestic/cotidian?

2. De ce este importantă pentru societate existența atelierelor, alăturarea lor și accesul ocazional public la ele?

1. Pentru că spațiul domestic de existență se ocupă cu ce există. Arta se ocupă cu ce nu e încă. Și are nevoie de un laborator unde să fie observate spațiile interstițiale, nișele, revoltele, meditațiile.

În mod similar, de pe un alt meridian, un cercetător al dansurilor din Africa de Vest numește la un moment dat o dublă sursă pentru constituția dansului, care se reflectă și în vocabularul concret de mișcare: se dansează ce se trăiește și ce nu se poate trăi. Așadar, o funcție narativă, mnemotehnică, memorială și una de imaginație, proiectare, viziune. În artă, pentru a putea naviga între cele două și mai ales pentru a o putea accesa pe a doua, e nevoie de o formă de delimitare.

2. Are sens ca delimitarea aceasta să nu fie una izolaționistă, după modelul artistului solitar care creează dintr-o formă de exil. Delimitarea este necesară pentru decantarea lucrului individual, dar coabitarea artiștilor vine cu șansa construirii unui cadru comunitar benefic de breaslă și, în același timp, cu constituirea unei entități plurale și diverse în relație cu publicul larg.

– Apoi, urmărind polarizarea societală și mișcările generale de radicalizare a discursului și politicilor în plan local și global, pare destul de clar că trebuie să începem să vorbim unii cu alții dincolo de ai noștri. Un antidot, așadar, poate fi construirea de cadre în care chiar să fie explorată funcționarea împreună ca societate în rețele comunitare diverse.

– Și mai concret: construirea unor punți care respiră dincolo de simpatia personală. Acolo unde se încheie spațiul de afinitate personală e provocarea de a găsi resursele de ascultare – cu vocile cu care e greu să stăm la masă. Concret, cu cât există mai multă expunere la diferit, cu atât sunt șanse mai mari de conciliere cu contradicțiile interne și cu exteriorul, de dezamorsare a tensiunilor hrănite de distanță, depersonalizare, scenarii simplificate, dezinformare, așa cum se construiesc filoanele de radicalizare în online și offline.

– Expunerea constantă la artă într-un context intim de atelier care nu transmite idei din spațiul imaculat și oarecum distant al cubului alb ar fi una dintre cele mai clare, deja testate, cadre în care oamenii pot să experimenteze „interioare diferite ale oamenilor”. Atmosfere diferite, procese diferite, moduri de organizare a lumii diferite. Un astfel de conglomerat de camere-atelier e o oglindă a unui fragment de societate în pluralitatea sa, cu interioarele la vedere și un pic criptate, desigur. Dar anumite frecvențe le prindem și prin ceață sau contradicții nerezolvate și ajung să vorbească cuiva gesturi sau detalii din lucrări dincolo de complexități de interpretare tributare unui parcurs clasic de educație culturală.

În cadrul Atelierelor Malmaison nu am reușit să fim o comunitate coezivă intern. Extern, da. Dar apropo de cadrul comunitar benefic de breaslă menționat mai sus, fragmentarea a apărut imediat și a continuat cu brio până în prezent. Entitatea Atelierelor e încă acolo, dar colectivul are altă constituție, după multiple reconfigurări, mutări. Mult timp m-am și ne-am consumat multe și mulți pe diverse subiecte. Și, desigur, sunt multe straturi, dar întâi aș vrea să întorc oglinda către instituții.

Atelierele funcționează ca încăperi–punți. Într-un sens de delimitare, diferențiere benefică (cum spuneam mai sus), și apoi într-un sens de întâlnire – între practici de artă și straturi de societate variate. Se constituie ca locuri de întărire a fibrei societale, care, deși o responsabilitate în primul rând a sistemelor culturale și de educație, este adresată organic de ateliere prin capacitatea lor de cuprindere: în ele încap mai mulți. Un antrenament de observare amicală a altor moduri de viață, care are șanse să crească în germeni de înțelegere, deschidere față de ceilalți.

 Cultura nu poate fi făcută exclusiv pe persoană fizică

 Exersarea punților dincolo de simpatia personală despre care vorbeam mai sus e un miez dur la care tot ajung în raportările pe care urmăresc să le înțeleg: între artă/artiști și societate, artiști – artiști, artiști – instituții, stat. Cred cu convingere că toate aceste relații ar avea șanse la resuscitări semnificative dacă ar fi căutate strategii concrete de exersare a unor punți particulare.

Acum, specific despre instituții: felul în care instituțiile competente pot construi punți este prin oferirea unui cadru. De multe ori m-am întrebat cum ar fi arătat conflictele noastre interne dacă operam într-un cadru de claritate și confort – tradus în spații decente, reguli de funcționare, o administrație nemafiotă, chirii mici pe termen lung, un administrator. Dacă nu trebuia să facem noi, un colectiv de persoane fizice (dintre care mulți nu ne cunoșteam), totul, de la vopsit, pus faianță, demolat sobe, tras electricitate, igienizat toate spațiile personale și comune din circa 3.000 mp, administrat, realizat identitate, comunicare, atragere de sponsori, organizat evenimente și, apoi, artă. Sau cum ar fi arătat lucrurile dacă în cadrul celor aproape cinci ani de când Atelierele există, ar fi venit o soluție reală de susținere din partea Ministerului Culturii sau primării, prin finanțare, stabilizare a contractului pe termen lung sau prin relocare într-una dintre miile de clădiri-fantomă din acest oraș, atunci când a devenit clar că nu există pârghii legale pentru a putea schimba logica pur economică a contractului actual?

Oricât de tentant și eliberator sună pentru mine și pentru multe alte persoane revoltate de ineficiența, dezinteresul sau chiar disprețul instituțional în segmentul cultural, nu mai cred azi că e sustenabil să creezi și să menții inițiative de o astfel de amploare din aproape în aproape, luând-o de fiecare dată de la zero și argumentând la nesfârșit de ce avem nevoie de artă și de spații pentru a o face.

Este nevoie de un ecosistem funcțional, dacă vrem să avem o artă care nu este făcută pe fugă cu energia rămasă după crearea și gestionarea unei infrastructuri culturale de la zero. Putem, dar nu trebuie să ne specializăm în antrenament avocățesc de educare a oamenilor în funcții publice. Am văzut cât de costisitor a fost pentru propriile noastre practici, în grupul mic din colectiv din care am făcut și eu parte. Orice artist/artistă independent/ă, care se ocupă și de cadre, structuri, proiecte, educare, are măsura a câtă artă nu a făcut direct proporțională cu eforturile de suplinire a contextelor instituționale absente.

*Ioana Gheorghiu este artistă, a fost parte din nucleul de organizare al Atelierelor Malmaison în primii trei ani de existență și este cofondatoare a spațiului Cabinet 44.