Pe aceeași temă
Gura de oxigen cu cele trei filme romanesti lansate in septembrie-octombrie in sali e dublata de festivalurile toamnei - spaniol, britanic, italian. Peisajul acestui inceput de stagiune arata destul de bine, iar el e completat de o parte din filmele din ultima vreme, lansate in cinematografe in circuit normal. Ca de obicei, scircuitt cu o viata prea scurta, din cauza reducerii numarului de sali, ceea ce face ca cele mai multe filme sa dispara de pe ecrane mult prea repede.
Die Weisse Massai/Indragostita de un masai (2006), regia Hermine Huntgeburth, productie germana, e in cel mai bun caz un film care poate sa atraga prin exotism si peisaje. Nici povestea (filmul e o ecranizare), nici regia nu au vreo urma de inventivitate.
E si cazul lui Dreamer/A doua sansa (2005), regia Josh Gatnis, film despre puterea sperantei (sic!) si despre vointa de a lupta (iarasi sic!) pentru a-si atinge telurile (inalte, evident). E vorba, pe scurt, despre un copil (o fetita) care vrea cu orice pret sa salveze un cal de curse care si-a rupt piciorul si sa-l redea competitiei. Si, evident, reuseste. De evitat.
De evitat si Break-up/Despartiti, dar impreuna (2006), regia Payton Reed, comedie romantica de duzina pe tema certurilor/impacarilor (sau neimpacarilor) conjugale.
De duzina (si cu gafe de scenariu, in plus) e si Snakes on a Plane/Avionul cu serpi (2006), regia David R. Ellis, horror cu multi serpi si foarte putina minte. Cu exceptia unor creieri (umani) improscati pe peretii avionului.
Silent Hill (2006), regia Christopher Gans, e tot un horror, doar cu putin mai sus decat Snakes on a Plane. Ecranizare a unui joc video celebru, lansat in 1999, Silent Hill e plin de monstri intr-un taram al groazei. Si aici mult creier spulberat in toate partile si prea putin folosit la realizarea filmului.
All the Invisible Children/Copiii nevazuti (2005) e un film rar pentru ecranele romanesti. A avut premiera anul trecut, la Mostra venetiana, si e un lung metraj compus din sapte scurt metraje: Tanza (regia Mehdi Charef), Blue Gypsy (regia Emir Kusturica), Jesus Children of America (regia Spike Lee), João and Bilo (regia Kátia Lund), Jonathan (regia Ridley si Jordan Scott), Ciro (regia Stefano Veneruso), Song Song and Little Cat (regia John Woo). Genul de film care merge greu la exploatarea in cinema, All the Invisible Children e un experiment - catorva regizori (de obicei consacrati) li se propune sa filmeze scurt metraje pe o tema data, care sunt apoi grupate intr-un lung metraj si care circula mai ales prin festivaluri. A fost coprodus de UNICEF si World Food Program, iar fiecare scurt metraj e centrat pe figura unui copil marginalizat. Despre filmulete - ele sunt foarte diverse. De la confuzia episodului semnat Scott (Father & Daughter) si pana la frumusetea imaginii (dublata de un lacrimogen greu de inghitit) episodului semnat John Woo, filmul ne poarta prin lumea favelelor din São Paolo al Kátiei Lund (partenera lui Meireilles pentru Cidade de Deus); al Brooklynului lui Spike Lee (episoadele cele mai sensibile); lumea tiganilor, atat de familiara lui Kusturica; sau prin cea a copiilor angrenati in sangeroasele si absurdele conflicte armate africane. De vazut, nu intalnesti des asa ceva in salile romanesti!
Habana Blues (2005), regia Benito Zambrano, e si el o raritate (chiar o singularitate) pe ecranele romanesti - un film din Cuba. E adevarat ca e o coproductie cu Spania si Franta, dar e totusi un produs (si) din Cuba. Comedie amara, cu multe atacuri la adresa starii dezastruoase in care se afla Cuba de azi (iata o diferenta fundamentala intre dictaturile fideliana si ceausista), plasata in mediul muzicii rock din Cuba. Ar putea merge ca destindere.
O comedioara nu tocmai rea e si The World’s Fastest Indian/Cel mai rapid motor din lume (2006), regia Roger Donaldson, film pe care-l tine, de fapt, Anthony Hopkins in proportie de 99%. In afara rolului pe care-l face Hopkins (care-l joaca pe neozeelandezul Burt Munro, care a castigat mai multe raliuri in SUA, cu o masina improvizata, construita de el), filmul nu are alte puncte de atractie.
Asa cum, in afara rolului pe care-l face Meryl Streep in The Devil Wears Prada/Diavolul se imbraca de la Prada (2006), regia David Frankel, filmul nu prezinta vreun alt interes. O comedie despre cinism, ingropata in clisee hollywoodiene.
E placut Palais royal!/Surprize la palatul regal! (2005), regia Valérie Lemercier, cu Catherine Deneuve si Lambert Wilson. Cu dialoguri mai haioase decat te-ai fi asteptat de la o comedioara frantuzeasca facila, unele din ele frizand cinismul (caracteristica mai prezenta in umorul britanic, decat in cel francez). Merge chiar foarte bine pentru relaxare!
Les Poupées russes/Papusile rusesti (2005), regia Cédric Klapisch, e cotinuarea lui L’Auberge espagnole, al aceluiasi regizor. Aceleasi personaje se intalnesc dupa cinci ani, fiecare incercand sa-si gaseasca rostul in viata, in preajma varstei de 30 de ani. E o comedie amaruie, cu meditatii asupra globalizarii (luate prea in serios), asupra rolului fiecaruia in societate, asupra cuplului... pretentii cam mari fata de rezultat. Cu unii dintre cei mai in voga tineri actori din Franta - Romain Duris, Audrey Tautou, Cécile de France.
Merge (pentru destindere) si Keeping Mum/O dadaca plina de surprize (2005), regia Niall Johnson. E chiar o surpriza placuta (filmul, dar si dadaca) - mult mai haios decat ai fi putut spera de la un film cu Rowan Atkinson (Mr. Bean). Rezerva (aproape raceala) pe care o impune regizorul tonului general al filmului (inclusiv lui Atkinson) il face foarte echilibrat, necazand in umor vulgar sau facil.
Are cateva accente comice Peindre ou faire l’amour/Pictam sau facem dragoste? (2005), de Arnaud si Jean-Marie Larrieu. Filmul se vrea insa mai ales provocator - povestile, spuse cu un zambet cvasi-pervers pe buze, a 2-3 cupluri de esangisti (cupluri care-si schimba partenerii pentru a face sex). Nu-i reuseste pe deplin partea cu provocarea, filmul mizeaza prea mult pe o surpriza care, in fond, nu prea surprinde. Atmosfera e OK insa, iar actorii joaca bine: Daniel Auteuil, Sergi López, Sabine Azéma, Amira Casar.
Mai multe filme de animatie au fost distribuite in ultima vreme: Over the Hedge/Peste tufis (2006), regia Tim Johnson si Karey Kirkpatrick - foarte simpatic, mergand la copii de peste 7-8 ani; The Ant Bully/Lucas, spaima furnicilor (2006), regia John A. Davis - simpatic si acesta, dar putin cam moralizator; Hoodwincked/Lupul, Scufita si enigma (2005), regia Cory Edwards, Todd Edwards si Tony Leech, ale carui referinte si un usor cinism il fac accesibil copiilor ceva mai mari, de 8-9 ani, si adultilor; Garfield 2 (2006), regia Tim Hill, continuare a partii I, care merge si la cei mai mici; si Cars/Masini (2006), regia John Lasseter si Joe Ranft, in doua variante: una dublata in limba romana (la care sa aiba acces si copiii foarte mici, care nu stiu sa citeasca), iar cealalta subtitrata. Despre oportunitatea variantei dublate ramane ca fiecare sa se pronunte - ea poate fi insa o buna alternativa, la filmele de animatie, pentru copiii care nu citesc subtitlurile. Dar in nici un caz nu e de dorit ca practica dublarii sa se extinda si la alte filme.
