Pe aceeași temă
Acest infern capătă câteva trăsături specifice, în fiecare caz, după cum arătau cei care aplicau legea. Sunt oameni cu origine „sănătoasă“, rapoartele lor scrise stând dovadă a instrucţiei foarte precare pe care o aveau şi a fondului pe care au învăţat să devină torţionari.
Alexandru Mihalcea ne dezvăluie în cartea sa, Salcia, un lagăr al morţii, apărută la Ed. Ex Ponto, un caz. Cunoscând închisoarea comunistă el însuşi, inclusiv pe cea de la Salcia, el reface istoria acestui lagăr prin documente de arhivă, dar şi prin mărturiile altora care au trecut pe acolo.
În Insula Mare a Brăilei, departe de oraşe şi sate, au fost înfiinţate în anii 50 o serie de lagăre de muncă, iniţial pentru deţinuţi de drept comun, apoi şi pentru deţinuţi politici. Înălţarea unui dig, dar şi diverse munci agricole reprezentau corvoada la care erau supuşi oamenii, în general agricultori, condamnaţi pentru că „nu au predat tutunul la cooperativă“, „nu au predat la timp buşteni“ sau au făcut comerţ ilicit cu propriile produse, în condiţiile în care un decret din 1952 declară ilegală comercializarea cerealelor, vitelor, peştelui, pieilor, produselor din petrol etc. Micii producători sunt, astfel, aneantizaţi. Prinşi în flagrant, unii se trezesc în închisoare fără să fi fost măcar judecaţi.
Ceea ce se întâmplă, însă, la Salcia între 1952 şi 1953 reprezintă un fenomen aparte. Aici numărul deţinuţilor morţi, în decurs de câteva luni, ajunge să fie cunoscut la Procuratura Generală şi, cum acesta era suspect de mare, de câteva zeci în trei luni, se deschide o anchetă. În actele administraţiei penitenciarului, toţi deţinuţii decedaţi par a fi suferit de TBC, caşexie, ocluzie intestinală, boli cardiace ş.a. Medicul civil delegat de Procuratură e chemat să constate decesul la câteva zile după ce acesta intervine, astfel că urmele bătăilor se confundă, pe trupuri, cu învineţirea cadaverică. Nu se fac autopsii, iar unul dintre deţinuţi, decedat prin împuşcare, e justificat prin faptul că ar fi vrut să evadeze. În realitate, el fusese împuşcat atunci când se afla în perimetrul închisorii…
Dr. deţinut Rizeanu îşi asumă riscul de a ţine un caiet secret, în care notează toate aceste decese abuzive şi astfel aflăm că deţinuţii morţi în acest interval au fost bătuţi crunt şi şi-au găsit sfârşitul din cauza complicaţiilor survenite în urma bătăilor.
La anchetă, în 1954, dr. Cerbulescu declară: „Toate diagnosticele date de mine în procesele-verbale nu sunt reale pentru că aproape toţi deţinuţii decedaţi au fost bătuţi dar nu am aflat acest lucru decât la urmă… Eu nu am putut constata urmele loviturilor pentru că todeauna eram chemat la mai multe zile de la moartea deţinutului“.
Tot la anchetă, gardienii şi subofiţerii se acuză unii pe alţii, iar maiorul procuror N. Stănescu, punând laolaltă declaraţii şi „caietul secret“ al dr. Rizeanu, poate să redacteze în Rechizitoriu: „Învinuitul brigadier Grigoraş Gheorghe a bătut crunt zilnic pe deţinutul Georgescu Sotir şi l-a pus pe o targă în care erau bătute piroane, aşa că trupul lui Georgescu Sotir a fost complet perforat“.
Procesul-verbal menţionează că „Întâi – decesele, în majoritate, au fost cauzate de bătăi şi alte acte de violenţă, inclusiv împuşcarea, ca în cazul deţinutului Câmpeanu, ucis de miliţianul Spirea Jean. În al doilea rând, starea de mizerie, de cvasianimalitate, în care trăiau deţinuţii era deliberat creată şi întreţinută de organele MAI. Trei – că brigadierilor li se dăduse de către administraţie mână liberă fără nicio restricţie în brutalizarea deţinuţilor, violenţa acestor monştri fiind nu numai tolerată ci încurajată şi chiar ordonată de cadre“. În Rechizitoriu se arată că în perioada iunie-octombrie 1952 au murit la Salcia 11 deţinuţi (pentru 5 existând la dosar probe de crimă), iar din noiembrie 1952 până în martie 1953 au murit 52 de deţinuţi (pentru 16 existând probe de crimă).
În urma procesului, în 1955, 32 de angajaţi ai închisorii, în frunte cu lt.-major Pavel Ioan, pe funcţie de maior, fost comandant al coloniilor de muncă Salcia şi Iţcani, sunt condamnaţi la pedepse între 5 ani de închisoare corecţională şi muncă silnică pe viaţă.
În anii care urmează, aceştia şi rudele lor fac numeroase memorii către conducerea partidului şi a statului. Cu toţii îşi susţin nevinovăţia şi devotamentul faţă de „partidul nostru“. Fostul adjunct al lui Pavel, lt. Popa Ioan, scrie Direcţiei Procuraturilor Militare: „…cer forte isistent pentru a îmi fi situaţia clarificată, pentru faptul de a fi trimes din acest penetenciar la muncă… întrucât deţinerea mea în acest penetenciar politic, nu are nimic comun cu ideia mea care am avuto şi care o am până voi muri.
întrucât am fost şi voi fi un luptător dârz al P.M.R. în tot deuna contra dujmanilor R.P.R... Trăiască P.M.R. forţa conducătoare în R.P.R.“. (Aceşti diriguitori de lagăre aveau, aşa cum se vede din documentele procesului, nu mai mult de şapte ani de şcoală.)
Atunci când la conducerea Ministerului de Interne apare Alexandru Drăghici, care îşi ura predecesorul, pe Pavel Ştefan, ofiţerii şi subofiţerii condamnaţi în lotul Salcia îşi găsesc în el nu doar un apărător, ci pe însuşi eliberatorul lor. Drăghici intervine personal în favoarea lor, în 1957, contestând gravitatea faptelor acestora, care fusese stabilită, totuşi, în urma unui proces! El susţine că deţinuţii de la Salcia au dat declaraţii exagerate în privinţa tratamentelor la care au fost supuşi şi că administraţia coloniei nu a avut posibilitatea să se apere, mai mult, că faptele lor nu se încadrează la „intenţia de a primejdui securitatea statului“. Drăghici nu cere rejudecarea cazului, ci un act de clemenţă şi îl şi obţine.
Printr-un decret de graţiere, în 1959, toţi ofiţerii şi subofiţerii condamnaţi în lotul Salcia sunt eliberaţi şi incriminarea lor dispare! Ei primesc, la reîncadrare, vechime neîntreruptă în MAI, o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni, un bilet gratuit de odihnă, pentru „refacerea stării fizice“, valabil la casele de vacanţă ale MAI.
Trebuie spus că bătaia avea ca scop nu vreo corecţie, ci exterminarea: în timp ce e torturat, unui deţinut i se cântă Veşnica pomenire. Într-o iarnă, deţinuţii sunt scoşi la munca digului aproape dezbrăcaţi şi desculţi. Norma de muncă la dig, de 4 m.p., fiind imposibil de realizat, deţinuţii sunt bătuţi zilnic, când se întorc seara, şi trebuie chiar să stea la coadă pentru bătaie. Florin Constantin Pavlovici, fost deţinut la Salcia, îşi aminteşte de această bătaie „organizată“, spre deosebire de cea „întâmplătoare şi sălbatică“, pe care o aplicau caraliii: „Bătăile organizate… durau mult. Caracterul lor birocratic ne obliga să stăm ceasuri în şir la coadă, în picioare, flămânzi, în ploaie, în frig“.
Emil Căpraru, alt fost deţinut la Salcia, declară într-un interviu: „…Toată noaptea visai că mănânci, iar când stam liniştiţi toţi vorbeau despre mâncare. Seara aveam din cauza prafului şi muncii pe dig senzaţia că mestec pământ. Eu cred că săptămâni de zile nu scuipam decât noroi“.
Munca deţinuţilor este de multe ori inutilă, atunci când, lucrând pământul, roadele acestuia se degradează sau sunt furate şi nu ajung la „popor“, cum se spunea. Lângă hambarele de porumb de la Salcia, încărcate, au fost depozitate sub cerul liber circa trei vagoane peste care s-au abătut ploile şi stricăciunile. La Titcov, alte trei vagoane care urmau să fie transportate a doua zi, din lipsă de spaţiu pe bac, dispar pur şi simplu pe timpul nopţii. Nimeni nu e găsit vinovat nici de neglijenţă, nici de furt. Gen. Albon, de la Direcţia lagărelor, îşi încheie instrucţia, din inspecţii, cu invariabilul: „Pune, tovarăşe, parul pe ei!“.
În Dobrogea cea bântuită vara de furtuni înecăcioase de nisip şi de caniculă, ca şi de ger cumplit iarna, la Gradina, la Piatra, la Stoieneşti, la Saivane, la Luciu, la Stanca etc., au fost torturaţi şi au murit, neştiuţi, mulţi agricultori a căror vină era doar aceea că nu voiseră să se înscrie în „colectivă“ sau să predea „cotele“. Această Românie ascunsă nu e evocată prea mult nici astăzi. Cartea lui Alexandru Mihalcea face parte dintr-o serie salutară de cărţi care scot la lumină un trecut nu foarte îndepărtat care ne priveşte pe toţi. //
// ALEXANDRU MIHALCEA
// Salcia, un lagăr al
morţii
// Ed. Ex Ponto, 2009
