Întâlnirile internaționale de la Cluj

La cea de a treia ediție din această toamnă (3-6 octombrie 2013 ), Întâlnirile teatrale internaționale organizate de Teatrul Na­țional „Lucian Blaga“ din Cluj au fost de­di­cate lui George Banu, emi­nent critic și istoric de tea­tru, a cărui carieră in­ter­națională de excepție a fost omagiată cu ocazia îm­pli­nirii vârstei de 70 de ani. Fac referirea la vârstă cu ini­ma ușoară, pentru că Ba­nu însuși a folosit mo­men­tul pentru a ne împărtăși dintr-o experiență re­du­ta­bilă nu doar de teatru, ci și de viață, concluzii sintetizate în butade celebre, mai vesele sau mai triste, precum cea cu vara indiană, în realitate o toamnă blândă. O asemenea toamnă a fost și la Cluj în cele patru zile doldora de eve­ni­mente, pregătite de cele două teatre – Na­ționalul român și Teatrul Maghiar de Stat –, care s-au asociat pentru a le susține îm­preună cu Muzeul de Artă clujean. Pro­gra­mul a fost alcătuit la sugestia săr­bă­to­ri­tului: spectacole, cărți, filme, expoziții și persoane, toate exprimând deci gusturile criticului și un anume principiu estetic, teoretizat de altfel în cărțile cunoscutului eseist, în conferințele și cursurile uni­ver­sitarului de renume de la Sorbona. Chiar și cele câteva titluri lansate la Cluj cu pri­lejul evenimentului ar fi suficiente pentru a defini un concept filozofic argumentat teatral, nutrit de o gândire stenică, cu un ambitus renascentist, chiar dacă pe alo­curi preferința pentru simbolurile nopții și ale umbrelor scenei, ca și pentru di­le­mele lui a fi sau a nu fi al teatrului (vezi vo­lumul Iubire și neiubire de teatru, Edi­tura Polirom), trădează un anume ro­man­tism cu rădăcini platoniciene (vezi și ex­po­ziția Nopțile muzeului, la care a contribuit în chip inedit și Silviu Purcărete cu fo­tografii adecvate temei).

Afișul spectacolelor, sugerat de critic, ex­primă în schimb opțiunea fermă pentru un teatru al substanței, al ideilor și în­noirii formale, al surprizelor și al angajării personale în dialogul multiplu, purtat de scenă cu lumea contemporană.

În deschidere, am avut parte de un spec­tacol semnat Silviu Purcărete: Ce ne­mai­pomenită aiureală de Eugène Ionesco. Re­venirea tot mai insistentă în ultimii ani la acest titlu foarte puțin ionescian e, într-un fel, simptomatică, dacă privim la co­res­pondențele de stare dintre autorul exas­perat de absurdul unei lumi în derivă, pe care o descrie aici, și spectatorii de azi, la fel de șocați de lipsa de ieșire dintr-un ha­os bine organizat, dar strivitor, al lumii în­conjurătoare. Povestea personajului sin­gu­ratic din această piesă, care vrea să tră­iască retras în apartamentul proaspăt achi­ziționat, dar care nimerește într-un spa­țiu populat de fantomele unei lumi agi­ta­te, agresive și curioase, ți­ne pe umeri o întreagă fi­lo­sofie exis­ten­țialistă a vremii (piesa a fost scrisă în 1954) la care omenirea e obligată să re­vină după ce a „fumat“ multe alte teorii deștepte ale epocii postindustriale des­pre omul unidi­men­sio­nal sau satul universal, ex­plicații so­cio­logiste sau, dimpotrivă, psi­ho­logiste fără finalitate. Silviu Purcărete o îmbrățișează și el, creând în spectacolul de la Na­țio­na­lul clujean o replică ironică a alternativei angajare/neangajare într-un univers ostil, proiectat împotriva voinței și libertății in­dividului. Agresat mai întâi de vecini (aici recunoaștem arta ma­nevrării personajului colectiv a re­gi­zo­ru­lui), noul locatar dă piept apoi cu istoria, revoluțiile, care-l dis­locă din existența lui calmă și indiferentă, fiind foarte ase­mă­nătoare cu experiențele noastre recente. Nici iubirea nu are față umană în acest balet mecanic al obiectelor (scena e po­pu­lată cu manechine, iar fe­me­i­le iubite sunt interșanjabile), personajului ionescian ră­mânându-i doar sticla și pi­ja­maua - sim­bol al unui somn metafizic prin care pro­babil ar putea spera la vise mai frumoase. Cu un Cornel Răileanu (ac­tor redutabil al teatrului clujean) foarte inspirat în mu­țe­nia lui, cu un ansamblu bo­gat, reglat ceas, mai ales pe partea fe­minină, unde se de­ta­șează Irina Wintze, An­ca Hanu, Romina Merei, cu o sce­no­gra­fie (Dragoș Buhagiar) care excelează și în mic (cultul detaliilor), și în mare (or­ga­ni­zarea spațiului), spec­ta­colul încântă și ne­liniștește, desfășurân­du-se în imagini rit­mate savant, plastic și poetic.

Mihai Măniuțiu și noua sa producție de la Teatrul Maghiar de Stat au urmat unui colocviu internațional în care cunoscutul regizor tocmai ne enunțase preferința sa pentru paradoxuri gen metafizica jucăușă sau entertainment și sacralitate. În acest spirit a construit și acest spectacol mu­zi­cal, după un text din secolul XV de Jo­hannes von Tepl, Plugarul și moartea, o istorioară tristă despre un... plugar care-și plânge soția pierdută, perorând despre moarte și cruzimea ei în fața unei decizii grele cu privire la eventuala lui sinucidere. Cum show-ul pregătit acum pentru TV e un teatru în teatru, cu copertele alcătuite din varianta divertisment televizat, asis­tăm la un fel de ritual păgân, asezonat cu fracuri și paiete, cu muzică disco și co­regrafie de cabaret. Lamentourile plu­ga­rului (Dimény Áron) alternează cu scene de music-hall, în care moartea, mul­ti­pli­cată până la sațietate, și dracul devin per­sonajele jucăușe ce-și provoacă sau con­trazic propria esență tragică. Foarte in­te­resantă și de bun efect ipoteza lui Mihai Măniuțiu, venind dintr-o poetică a mo­ti­velor sumbre specifică lumii actuale, în care sacrul e obturat și alungat în imagini totemice precum cele din spectacol. Re­spunerea poveștii de către un star TV adu­ce în scenă și tema unei alternative hor­ror, audiovizualul la modă, cu lumea de vop­sele a micilor și marilor ecrane. De alt­fel, canalele de televiziune pentru care pro­ducătorul K pregătește spectacolul se nu­mesc: K Plus, K Minus, K Discovery, K Music, K Sport și K News, un imperiu, o ca­racatiță a înstrăinării și alterării umane. Ca întotdeauna, trupa maghiară per­for­mează la capitolul muzicalitate și mișcare, susținând o reprezentație de mare virtu­o­zitate. Iar noua Sală Studio a teatrului ma­ghiar e o bijuterie.

Elogiile pe care criticul George Banu le adu­ce cu fiecare ocazie vechiului său coleg și prieten Aureliu Manea au luat de astă dată forma unui spectacol. Un spectacol inedit, tulburător despre Aureliu Manea și universul lui, realizat de către Tompa Gá­bor și o echipă a Teatrului Național „Lu­cian Blaga“ pe baza unor texte găsite. Tri­logia Aureliu Manea, alcătuită din piesele Penelopa rămâne îngândurată, Repetiția de teatru și Zâna de la răsărit, evocă lu­mea stranie de fantasme în care trăiește încarcerat artistul al cărui demon creator și devorator l-a răpit lumii reale. Spațiul Studioului Euphorion, cu pereții lui reci, de piatră s-a dovedit ideal pentru acest spec­tacol al răsucirilor lăuntrice, pe care au încercat să și le apropie un grup de ac­tori dăruiți, ca Miriam Cuibus (admirabilă această actriță cu un talent fără vârstă), Anca Hanu, Cătălin Herlo, Ramona Merei, Angelica Nicoară, Adrian Cucu. Gestul lor de a-l aduce la lumina rampei pe îm­pă­ti­mitul Rică Manea ne-a impresionat.

Tot despre patimi trebuie să vorbim și în legătură cu spectacolul Născut pentru ni­ciodată, în care dramaturgul Visky András construiește o metaforă a suferinței, a pă­timirii, cu referire la Holocaust, dar și la propria biografie și obsesia unei imposibile uitări. În regia sintetică a lui Tompa Gá­bor, care proiectează, în geometrii stu­dia­te, ecuația efectului de lagăr, spectacolul e auster, sufocant ca atmosferă, dar de o ma­re poezie, care străbate în subsidiar măr­tu­riile spuse și nespuse ale personajelor. În ipostaza corului sau a personajelor-sim­bol, actorii interpretează asumat acest text răvășitor, respirând la unison, dar pe lim­ba fecăruia dintre ei, în calitate de artiști cu personalitate și carismă, dar mai ales cu un înalt profesionalism. Ei se numesc: Bogdán Zsolt, Emöke Kato, Györgyjakab Eni­kö, Sigmond Rita, Bodolai Balász, An­drás Buzási, Gábor Viola, Ferenk Sinko, At­ti­la Orban și Dimeny Áron (în rolul central al Omului fără nume).

În programul Întâlnirilor teatrale inter­naționale de la Cluj, dedicate lui George Banu, a fost inclus și spectacolul Leonce și Lena în regia lui Tompa Gábor, succes mai vechi al Teatrului Maghiar de Stat, re­vă­zut cu plăcere și admirat mai ales pentru exuberanța plastică.

În fine, Sânziana și Pepelea, în regia lui Alexandru Dabija de la Teatrul Național „Lucian Blaga“, spectacol văzut pe ju­mă­tate din cauza haosului din mersul tre­nurilor, se anunță ca un succes de pro­porții. O montare inovatoare care duce mai departe satira clasicului Alecsandri, țintind vicii naționale care ne bântuie și azi, făcând buimăceala noastră levantină nu doar simpatică, ci și înfricoșătoare când vine vorba despre poporul care ames­tecă credința cu superstiția, șmecheria cu is­te­țimea, lenea cu poezia și vinul cu apa. Un final glorios pentru festivitățile de la Cluj, care n-au fost doar sărbătorești, ci și „lu­crative“, teoretice, prin colocviile și lan­sările de carte organizate de gazde, cu par­ticipare prestigioasă națională și in­ter­na­țională. //