Pe aceeași temă
Din zece în zece ani, interesul pentru Algeria și chestiunea algeriană revine inexplicabil în prim-planul preocupărilor mele. Anul trecut, într-o după-masă ploioasă de sfârșit de octombrie, cumpăram, plătind numai nouă euro (cărțile bune nu trebuie neapărat să coste mult!) din uriașul FNAC din centrul minunatei Nise volumul Les verités cachées de la guerre d’Algerie1 scris de cunoscutul eseist și jurnalist al prestigiosului Le Figaro Jean Sevillia, autor care este cunoscut și în spațiul cultural românesc (atât cât mai este) prin traducerile unor volume de răsunet, în care Jean Sevillia mitraliază pertinent, cu argumente, corectitudinea politică și aplicarea ei în istorie.2 Nu or fi mulți intelectualii anticomuniști și antistângiști francezi în peisajul din Hexagon, dar și când apar, ei au o mare putere de foc (îl menționăm pe remarcabilul gânditor liberal al secolului trecut Jean-François Revel, a cărui direcție o continuă cu succes Sevillia, sau adevărata școală de istorici anticomuniști, alcătuită din Nicholas Werth, Stephane Courtois sau Thierry Wolton, toți cunoscuți cititorilor Revistei 22). Chestiunea algeriană se pretează excelent unghiului său de analiză, care este cel de a explica în mod corect istoria Franței, fără a implica grile ideologice preconcepute, atât de caracteristice corectitudinii istorice, cum o desemnează el. Dosarul algerian este probabil cel mai delicat dosar al amplei istorii coloniale franceze, folosit inclusiv de Macron în 2017, având în vedere cele două milioane de potențiali votanți francezi de origine algeriană.
Nordul actualei Algerii s-a aflat până în 1830 sub suzeranitatea laxă a unui Imperiu Otoman în plin proces de descompunere3, de fapt fiind un cuib de pirați. Până la francezi, și spaniolii încercaseră să-l elimine, dar suferiseră o înfrângere penibilă. Pirații din Alger au deranjat-o chiar și pe îndepărtata și tânăra Uniune formată din cele treisprezece foste colonii britanice, care a organizat două expediții de pedepsire a piraților care-și aveau sediul la Alger. Însă forța Franței avea să-și spună cuvântul într-o manieră decisivă. La 10 mai 1830, din portul Toulon plecau 35.000 de militari și 4.000 de cai transportați de 103 vase de război și alte 350 de corăbii de transport, o forță expediționară impresionantă, încadrată de mulți ofițeri experimentați, care luptaseră în multe din campaniile lui Napoleon în Europa. Forțele franceze au luat în stăpânire relativ repede un teritoriu imens, dar foarte slab populat (cu mai puțin de 3 milioane de locuitori). În Alger abia dacă locuiau 30.000 de oameni. În 1831, Algeria nici măcar nu exista ca entitate statală, numele țării derivând din cel al orașului. Francezii sunt cei care l-au folosit prima oară în documentele administrative începând cu 1838. Spre deosebire de alte numeroase colonii pe care le-au avut, mai ales în Africa, francezii au organizat devreme în Algeria trei departamente (Alger, Oran, Constantine), administrate de prefecți și subprefecți, fiind reprezentate în Parlamentul de la Paris, conduse de un Guvernorat General, cu un buget autonom.
După înfrângerea în fața Prusiei din 1871, guvernul francez a încercat să dirijeze o parte din cei 125.000 de refugiați francezi din Lorena și Alsacia către Algeria, unde era mare nevoie de întărirea elementului european, însă încercarea s-a dovedit un eșec – numai 5.000 dintre ei au traversat Mediterana, motivele fiind evidente. După cum nici francezii nu s-au prea înghesuit să o facă, condițiile de viață erau foarte grele, epidemiile care în Europa erau eradicate încă făceau ravagii (precum ciuma, cea din care s-a inspirat atât de bine francezul algerian Albert Camus). Administrația colonială era interesată mai ales să implanteze elementul european în mediul rural. Între 1871 și 1900 au fost înființate 372 de sate. Dacă francezii erau mult mai refractari în a se stabili în Algeria, în Franța condițiile de viață fiind incomparabil mai bune, spaniolii, italienii și maltezii nu au fost la fel de mofturoși, europenii coloniști din Algeria fiind mai numeroși decât cei francezi. Algeria franceză era de fapt un melting pot mediteranean. La care s-au adăugat evreii algerieni, stabiliți în zonă de sute de ani. Prin Decretul Cremineux 30.000 de evrei din posesiunea franceză aveau să primească naționalitatea franceză, dovedindu-se comunitatea autohtonă care s-a pliat cel mai bine pe administrația franceză.
Factorul demografic este relevant pentru complexitatea dosarului. În 1830 populația Algeriei nu număra mai mult de 3 milioane de locuitori, foarte puțin, având în vedere dimensiunea teritoriului, marea majoritate îngrămădindu-se în modesta fâșie de pământ arabil a litoralului mediteraneean. Este clar că ei nu se considerau algerieni (noțiunea nici nu exista), ci musulmani. În 1872 ea a cunoscut un regres important, mai având doar 2.125.000 de locuitori. Acest regres demografic se datorează atât lungului război dus de francezi împotriva diverselor forme de rezistență (mai ales a emirului Abdl el Karim), însă și armata franceză a suferit pierderi importante, care s-au ridicat la 95.000 de oameni, între 1831 și 1845, majoritatea, ca urmare a condițiilor climaterice, atât de diferite față de Franța), dar mai ales molimelor (holeră, tifos, variolă, dizenterie). Alții au murit de foame. Spre comparație, Marocul și Tunisia, în care francezii încă nu intraseră, suferiseră același trend demografic descendent. În 1896 populația europeană număra 578.000 de suflete, două treimi trăind la oraș. Însă la ceea ce nu se așteptau francezii a fost creșterea demografică a musulmanilor, în parte și datorită condițiilor noi impuse de administrația franceză (eradicarea bolilor, construirea de drumuri, poduri, irigații etc.). În 1872 autohtonii numărau 2,1 milioane, 3,5 în 1890, 4 milioane în 1900, 5 milioane în 1930, 6,5 milioane în 1945 și 8,5 în 1955, când proporția europenilor scăzuse la 10% din populație (900.000).
Populația arabă nu deținea naționalitatea franceză. Dar și fără aceasta, algerienii musulmani au fost recrutați în armata franceză în timpul Primului Război Mondial și în general s-au luptat cu curaj pe frontul de vest (în timpul bătăliilor de pe Marna, din Champagne, de la Verdun, de pe Somme etc.). De altfel trupele de zuavi, provenite din rândul lor, au reprezentat trupele de elită ale francezilor pe tot parcursul secolului al XIX-lea (inclusiv în timpul războiului din Crimeea, unde s-au distins împotriva rușilor, fiind admirate de britanici pentru abilitățile lor militare). O jumătate de milion de soldați au fost recrutați de francezi din coloniile lor nord-africane sau din restul Africii negre în perioada 1914-1918, iar dintre aceștia 173.000 proveneau din Algeria (25.000 au fost uciși sau dați dispăruți), 72.000 fiind răniți. Aceste sacrificii au stârnit entuziasmul și recunoștința francezilor metropolitani, trupele coloniale fiind cele mai aplaudate în timpul paradelor de 14 iulie în perioada interbelică. Algerienii au traversat Mediterana nu numai pentru a combate în armata franceză, dar și pentru a munci, 130.000 de nord-africani fiind angajați în diverse ramuri ale industriei franceze (în minerit, construcții etc.) sau în agricultură, pentru a suplini pierderile de pe front și cele 8 milioane de bărbați francezi mobilizați. După sfârșitul războiului, mulți au revenit în Algeria. Totuși, între 1920 și 1924, 80.000 de algerieni continuau să muncească în metropolă.
Reintrată în război în septembrie 1939, Franța avea temeri în legătură cu entuziasmul algerienilor musulmani față de mobilizarea generală, dar avea să răsufle ușurată, căci nu avea să întâmpine mari dificultăți. Ansamblul Africii de Nord a furnizat armatei franceze 340.000 de militari, comandați de ofițeri de origine europeană. Dezastrul francez din mai 1940 avea să-și pună amprenta și asupra Algeriei, inițial rămasă sub tutela regimului de la Vichy, Mareșalul Pétain fiind foarte apreciat de autohtoni, bucurându-se inițial de o mare popularitate datorită succeselor sale de la Verdun, din Primul Război Mondial. Însă în noiembrie 1942 anglo-americanii au debarcat în Alger, Oran și Maroc pentru a încercui și lichida trupele lui Erwin Rommel, care încă se aflau în Tunisia. Raportul de forțe avea să se schimbe pentru totdeauna, iar Algeria avea să reintre în război împotriva Germaniei naziste. Generalul Weygand, guvernatorul Algeriei, cel care a asigurat această tranziție și care era un posibil concurent politic pentru de Gaulle, avea să fie asasinat, ceea ce îl va scuti pe generalul de Gaulle de alte bătăi de cap. Forțele Franceze Libere și-au stabilit capitala la Alger, înainte de debarcarea din Normandia, din 6 iunie 1944. De aici de Gaulle avea să conducă lupta de eliberare a metropolei, având la dispoziție o armată renăscută, la care au contribuit masiv francezii algerieni (120.000 de militari cu această origine, adică 16% din populația totală europeană a celor trei departamente), dar și musulmanii. Între 1943 și 1945 Tunisia, Maroc și Algeria aveau să furnizeze 230.000 de soldați forțelor gaulliste (având 50.000 de uciși în acțiune, răniți sau dați dispăruți). Charta Atlanticului a schimbat radical datele problemei, algerienii musulmani aflând că ea prevedea dreptul popoarelor la autodeterminare care, combinată cu umilirea Franței din 1940, avea să conducă la radicalizarea unei părți a populației. Nici influențele din vecinătatea imediată nu au fost favorabile menținerii status quo-ului, atât în Maroc, cât și în Tunisia naționaliștii solicitând încă din 1944-1945 obținerea unei independențe complete și abandonarea formei de protectorat francez. În ianuarie 1944 de Gaulle a recunoscut independența Siriei și Libanului, pe care Franța le ocupa sub forma mandatelor atribuite de Societatea Națiunilor din 1920. În mai 1945 a fost înființată la Cairo Liga statelor arabe (din care inițial făceau parte Egipt, Arabia Saudită, Irak, Iordania, Libanul, Siria și Yemenul de Nord). Situația devenea din ce în ce mai delicată pentru francezi. //
Perrin, Paris 2021.
Corectitudinea istorică, Incorectitudinea istorică, Corectitudinea morală și Terorismul intelectual. Din 1945 până în prezent, toate, apărute în ultimul deceniu la Editura Humanitas din București.
În 1830 se încheia și Războiul de Independență al grecilor, început în 1821, reprezentând un semnal puternic pentru toate popoarele balcanice.
Va urma
