Istoria unui mic boier din Moldova începutului de secol XIX

Istoria vieţii mele de Teodor Vârnav rămâne un valoros izvor privind viaţa socială, culturală şi chiar politică a Principatului Moldovei din zbuciumata primă jumătate a secolului XIX.

Autobiografia este o specie literară mo­der­nă – apărută odată cu romantismul, dar având precedent în literatura confesională moral-religioasă medievală – care ocupă o poziţie din ce în ce mai spe­cială în ştiinţele istorice con­temporane. Din perspectiva studiilor literare, ea se dis­tinge în cadrul scrierilor des­pre sine sau al genului au­tobiografic – definit de Phi­lippe Lejeune pe baza iden­tităţii dintre autor, na­rator şi personaj – prin cu­prinderea logico-temporală a unei singure şi întregi exis­tenţe, cu accent pe „originile“ copilăriei, constituind o naraţiune retrospectivă cu o orientare mai mult sau mai puţin finalistă, ce nu corespunde întocmai memoriei epi­so­dice a evenimentelor trăite. Din pers­pec­tiva istoriei ca ştiinţă, în schimb, auto­bio­grafia reprezintă înainte de toate un util şi fertil izvor scris, care trebuie însă utilizat cu prudenţă şi citit în conformitate cu protocoale riguroase, însă, pe fondul de­cli­nului structuralismului în cercetarea isto­rică şi a creşterii interesului reflexiv pentru istoriografie, ea tinde să fie tratată astăzi ca o formă de istorie la persoana întâi – o „istorie imediată“, în interpretarea lui Chris­tian Jouhaud, sau o „ego-istorie“, în vi­ziunea metaistorică iniţiată de Pierre No­ra. O lectură abilă a Istoriei vieţii mele de Teodor Vârnav, care are privilegiul de a fi prima autobiografie – prima care s-a con­servat, după cum bine punctează Laurenţiu Faifer în postfaţa noii ediţii – din literatura română, se pretează la ambele exerciţii interpretative, rămânând totodată un va­lo­ros izvor privind viaţa socială, culturală şi, într-o mai mică măsură, cum vom ve­dea, chiar politică a Principatului Moldovei din zbu­ciumata primă jumătate a secolului XIX.

Cine este autobiografistul nostru? Teodor (sau Feodor, cum îşi mai zi­ce acesta după influenţa ru­sească tot mai acaparantă în epo­că) Vârnav este primul vlăstar re­zultat din uniunea a două familii boiereşti din Ţara de Jos a Moldovei, care încă cu­prindea, în 1801, anul său de naştere, sud-estul principatului de pe ambele maluri ale râului Prut: familia boierească Vârnav, din ţinutul Tecuciului, după tatăl său Costachi; şi familia boierească Chiruş, din ţinutul So­roca, după mama sa Mărioara. Aceasta din urmă fusese însă crescută în casa unor ru­de mai avute din Ţara de Sus, boierii Leo­narzi din Movilău (târg de peste Nistru, în Podolia, şi veche posesiune moldavă din vre­mea domnitoriul Ieremia Movilă în do­meniile Coroanei poloneze), fiind chiar că­sătorită pentru întâia oară cu o rudă şi par­tener de afaceri al acestora, negustorul Va­sile Ladà. Nu întâmplător, tocmai aceste ru­de mai prospere de pe partea mamei – Ciu­reştii, Leonarzii şi familia extinsă Ladà – vor juca un rol determinant în creşterea şi formarea neastâmpăratului fecior Vârnav, expediat de la vârsta de şapte ani la un unchi natural din apropiere de „Folticeni, în ţinutul Sucevii“ (deşi Suceava propriu-zisă, cât şi ţinutul Cernăuţi, împreună cu ca­re vor alcătui viitorul Ducat austriac al Bu­covinei, fuseseră anexate de Imperiul Habsburgic în 1774/1775, după războiul ruso-otoman dintre anii 1768-1774!); apoi, la o mătuşă vitregă din târgul Otacile Mo­vi­lăului, în ţinutul Hotin; şi, în sfârşit, de la aceasta la un unchi vitreg din Principatul Valahiei, ma­re negustor la Bucureşti pe vremea „ciumei lui Ca­ra­gea-Vodă“, în cartierul negustoresc Lipscani.

În urma unui proiect ratat al tutorelui său bucureştean de a-l trimite la studii în Aus­tria sau Saxonia, între 1814-1815 adolescentul Vâr­nav se află la Sibiu, în Ma­rele Principat habsburgic al Transilvaniei, în casa încă unui preceptor grec, iar după moartea lui Constantin Ladà devine pentru o vreme calfă negustorească, nu tocmai exem­plară, la prăvălia unei rude şi asociat al acesteia. Se întoarce apoi în Moldova în anul 1818 (adică exact în momentul în care Im­periul Rus, care anexase estul Prin­ci­patului în 1812 şi îl încorporase în anul ur­mător sub denumirea extinsă de Basarabia, începe trepat să-l organizeze sub formă de regiune autonomă, după politica curând aban­donată practicată şi în Finlanda), stabilindu-se – după o şedere în Floreştiul natal, unde îşi reîntâlneşte mama văduvă, fratele şi surorile – la Hotin, cu sprijinul ru­delor sale materne de o parte şi de cealaltă a malurilor Prutului, Tudorache Ciurea şi Cos­tache Chiruş. Aici, în târgul de pe cursul mijlociu al Nistrului, sub protecţia acestuia din urmă, tânărul Vârnav devine se­cretar al judecătoriei sub numele de fa­milie al binefăcătorului său unchi vitreg Cons­tantin Ladà; se apucă de negoţ cu vi­te; şi apoi arendează moşii deţinute de bo­ieri moldoveni de dincoace de Prut. În tim­pul războiului ruso-otoman dintre anii 1828-1829, pe când era însărcinat cu re­chi­ziţiile de fâneţe în ţinutul Hotin pentru tru­pele ruseşti aflate în marş, se căsătoreşte la a doua încercare cu fiica paharnicului Mi­ha­lache Ghiţăscu, în a cărui casă din satul Co­tojănii este nevoit să ospetească din obli­ga­ţii de serviciu. În sfârşit, după o călătorie pli­nă de peripeţii şi soldată cu un succes par­ţial la Bucureşti, în 1831, pentru a ob­ţine de la epitropii lui Constantin Ladà par­tea de clironomie ce i se cuvenea din ave­rea răposatului, Teodor Vârnav – la suges­tiile unui intermediar grec amorezat de soţia sa Zoiţa – îşi lichidează proprietăţile din ţinutul Hotin şi arendează de la knea­ghina Ecaterina Ghica din târgul Lipcani moşia Zăhăicani din ţinutul „Eşi“ (partea de dincolo de Prut, Bălţiul de mai apoi!), iar după zece ani de „osteneli, speculaţii, lu­crarea pământului, stăruinţă“ cumpără, tot de la respectiva prinţesă şi tot în ţi­nutul Iaşi, Stângăcenii, o „moşie de veci“, şi îşi stabileşte reşedinţa în satul Pocembeni de pe cuprinsul acesteia.

Nu există, în amintirile aşternute pe hârtie la 1845 de către acest urmaş al unor mici boieri însărăciţi de la ţară, nicio reflecţie intelectuală explicită şi închegată, socială sau politică, asupra epocii turbulente, ac­ce­lerate şi pline de schimbări din istoria noas­tră naţională în care el a trăit: două pusti­i­toare războaie ruso-otomane purtate pe te­ri­toriul Principatelor româneşti ale Valahiei şi Moldovei, urmate de tot atâtea co­st­i­si­toa­re ocupaţii între 1806-1812 şi 1828-1834, la care a fost în mod direct sau indirect mar­tor; o dezmembrare teritorială a Moldovei în 1812, care îi jalonează viaţa de familie; în sfârşit, două schimbări vizibile de regim politic în Moldova princiară, în 1821 şi 1834, şi una – nu fără o anumită legătură cu cea din urmă – în estul Modovei istorice anexat de Rusia, amorsată în 1820, odată cu introducerea dreptului de veto al gu­ver­natorului imperial în Consiliul Basarabiei, dar definitivată în 1828, când este su­pri­mată autonomia regională, sunt desfiinţate vămile de pe Nistru, iar administraţia din ce în ce mai rusificată este subordonată gu­vernatorilor-generali sau viceregilor No­vo­ro­siei din Odessa.

Teodor Vârnav din Floreşti este un individ cu un statut social marginal în elita socio-politică a vremii, aflat la mare distanţă de înalta aristocraţie guvernantă, „magnaţii Moldovei“, cum îi numeşte el; cu o inteligenţă nativă promiţătoare, dar cu o educaţie precară şi incompletă, de ca­re este în egală măsură conştient, furnizată de popa satului şi mai apoi de diverşi das­căli greci, după cum era încă moda, din Mo­vilău, Bucureşti şi Sibiu; şi, în definitiv, un individ aparent dominat esenţialmente de o preocupare balzaciană de a dobândi, în condiţiile date şi pe diverse căi, o si­gu­ranţă economică în acord cu standardele vre­mii. Cu toate acestea, în pofida absenţei unor comentarii explicite asupra vieţii po­li­tice agitate a epocii – o tăcere prin ea în­săşi semnificativă şi care echivalează de fapt cu o autocenzură din partea acestui su­pus basarabean al ţarului Rusiei –, câteva remarci, fapte şi evenimente relatate ne permit să întrezărim portretul intelectual al unui boier conservator pravoslavnic care nu a rămas totuşi insensibil la ideile miş­cării de emancipare liberal-naţională, cris­ta­lizate în Moldova istorică a timpului sub fanionul comisului Ionică Tăutul.

Când, chiar la începutul autobiografiei sa­le, Vârnav descrie originile mamei sale, el men­ţionează expres că aceasta era „fiica dvo­reaninului Dumitrache Chiruş (fiul pi­tarului Chiruş)“, adică fiica unui boier mol­dovean care a servit drept curtean al ţa­rului Rusiei. Acest lucru se întâmpla, cel mai probabil, pe vremea războiului ruso-otoman dintre 1787-1792, încheiat cu Tra­ta­tul de la Iaşi, care a adus Imperiul Rus la gra­niţa Moldovei de pe Nistru şi care a re­a­firmat rolul protector al ţarului – re­cu­nos­cut în 1774 la Kuciuk-Kainargi – asupra creş­tinilor-ortodocşi din Imperiul Otoman şi din statele aflate sub suzeranitata aces­tuia, în care românii din cele două Prin­ci­pate îşi puneau mari speranţe de eman­cipare antiotomană, reînnodând astfel o tradiţie de gândire şi de acţiune politică ce cobora până la ultimii principi autohtoni de la sfârşitului sec. XVII şi începutul sec. XVIII. Familia Chiruş-Vârnav nu a fost o excepţie în Moldova. Dimpotrivă, la înce­pu­tul secolului XIX, filorusismul politic, bazat pe unitatea religioasă creştin-ortodoxă din­tre români şi ruşi şi pe aversiunea faţă de dominaţia otomanilor musulmani, era larg răspândit în rândul boierimii din ambele Principate româneşti, care au şi fost pro­clamate în 1810 de Rusia parte a Im­peri­u­lui. În 1819, pe când Teodor Vârnav – cilen al judecătoriei în „naţionalnica limbă mol­dovenească“, a cărei scriere o perfec­ţio­na­se la ruda sa din Fălticeni – se pregătea să participe împreună cu alţi boieri basarabeni conduşi de prinţul Scarlat Sturdza la adu­narea obştească de la Chişinău, care urma să dea Regulamentul noii oblastii, el pare să fie încă sub influenţa predominantă a acestei vechi gândiri politice filoruse din Moldova, deşi conştiinţa modernă a unei limbi naţionale distincte trădează deja o anu­mită disociere. Cu cât proiectele de do­mi­naţie proprii ale Rusiei devin mai evi­dente şi mai apăsătoare însă, cu atât se disipă solidaritatea interortodoxă şi filo­ru­sis­mul politic dintre români, moldoveni sau valahi, şi ruşi, suferind o lovitură cri­tică cu ocazia războiului din 1828-1829 şi a ocupaţiei ulterioare. În cazul basar­abea­nului Teodor Vârnav, un punct de in­fle­xiune similar, deşi mai puţin intens, pare să fi fost atins în acelaşi an, 1828, când autorul îşi sfătuieşte mama să nu se mute dincolo de Prut şi el însuşi îşi face planuri de „a trece înapoi în patria mea Mol­da­via“ – un termen semnificativ, al cărui uz concordă cu sensul modernizant stabilit pentru această perioadă de tranziţie de istoricul Ştefan Lemny. În sfârşit, această conştiinţă naţională se face resimţită şi în anul 1831, când Vârnav merge în oraşul „Eşi“, capitala Moldovei, pentru a-şi eli­be­ra o adeverinţă de nobilitate, asemeni mo­şu­lui său Chiruş, şi poate chiar pentru a se înregistra în noua arhondologie regu­la­mentară a principatului, act ce demon­stre­a­ză de asemenea conştiinţa unităţii Mol­do­vei, în ciuda anexării ruseşti a Basarabiei.

Ultimul capitol al autobiografiei poate fi citit ca o mostră mi­niaturală de ego-istorie avant la lettre, în care acest cititor de cărţi de istorie de pe Lipscani, poet a cărui operă nu s-a păstrat şi virtual istoric romantic, îşi mărturiseşte regretul că nu a putut fi „luminat cu învăţătură“, fiind totodată şi o justificare strategică a demersului său scriitoricesc: o compensare intelectuală pentru o viaţă dedicată ago­nisirii materiale.