Istoria verişorilor uitaţi

Rezumarea istoriei învăluite într-o ceaţă densă a aromânilor  (sau macedo-românilor sau vlahilor) reprezintă o încercare foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar şi recenzarea unei cărţi despre aromâni este delicată, având în vedere multitudinea problematicilor pe care o ridică studiul unui popor mai puţin cunoscut, locuind în mai multe ţări. Atunci când acestea mai sunt şi balcanice, chestiunea devine şi mai spinoasă, având în vedere recrudescenţa naţionalismului.

Originea aromânilor rămâne  oarecum o enig­mă, căci se învârte în jurul dezbaterii: reprezintă ei rămăşiţele romanităţii sud-dunărene sau au migrat de la nord de Du­năre, având în vedere şi preocuparea lui esenţială: păstoritul?¹ Recuperarea acestei tematici, ocultată cincizeci de ani de re­gimul comunist, a avut loc totuşi după 1989. Volumul Aromânii. Istorie, limbă, des­tin (Editura Humanitas), coordonat de Neagu Djuvara, el însuşi cu origini aro­mâne, adună mai multe studii publicate în 1988 în revista de specialitate a Institut Na­tional des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris, editată în limba română pentru prima dată în 1996, reeditată în 2012. Totul a plecat de la o co­municare a lui Neagu Djuvara din 1986 des­pre diaspora aromână care a stârnit in­teresul francezilor. Volumul urmăreşte ches­tiunea aromânească din mai multe un­ghiuri de cercetare, folosind elemente de is­torie, istorie comparată, lingvistică, pent­ru a retrasa destinul unui popor cam prea uşor uitat.

Capitolul Romanizarea ling­vis­ti­că şi culturală în Balcani. Su­pravieţuiri şi evoluţie, de Ci­ce­rone Poghirc, aduce argumente greu de contestat privind teza ori­ginii aromânilor: urmaşii populaţiilor trace şi ilire romanizate. Nu trebuie uitat faptul că matricea Imperiului Roman a fost mult mai mult timp prezentă la sud de Dunăre decât la nord de Dunăre şi, pro­babil, numai invazia slavilor şi stabilirea acestor triburi la sud de Dunăre a privat această populaţie de o dezvoltare politică proprie, mult mai spectaculoasă. „Există oare un motiv istoric suficient de valabil pentru a admite că un nucleu roman atât de solid, constituit între secolele al II-lea şi al VI-lea d.Hr. şi care s-a răspândit în întreg nordul Balcanilor, ar fi dispărut între secolele al VII-lea şi al X-lea? Evi­dent că nu.“ Analiza lexicală a aromânei do­vedeşte „faptul că noţiunile de bază ale credinţei creştine poartă în aromână denumiri moştenite din latină arată că limba în care aromânii au primit creş­tinismul a fost latina“. „Dacă există o identitate, ea nu poate fi decât aceea a originii limbii lor: latina balcanică. Or, latina a suferit în Balcani două lovituri fatale la începutul secolului al VII-lea: a încetat să fie limba oficială în Bizanţ du­pă venirea împăraţilor greci, iar po­pu­laţia care o vorbea a fost separată de slavi, care s-au aşezat între locuitorii din sud şi cei din Dacia. În realitate, în­tre aromână şi dacoromână este departe de a fi vorba de identitate, ci doar de con­cordanţe structurale şi materiale im­por­tante.“

Capitolul cel mai interesant este cel scris de însuşi coordonatorul lucrării, nimeni altul decât Neagu Djuvara: Diaspora aro­mână în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, care a răscolit numeroase mărturii ca­re atestă calitatea acestor comunităţi. „Pou­queville² - comparând într-un mod avantajos aşezările lor [aromânilor] cu cele ale turcilor şi albanezilor - va spune despre vlahi că sunt ca un roi de albine care fac mierea în crăpăturile stâncilor.“ Asta şi pentru că celelalte populaţii, multe dintre ele migratoare până când s-au aşe­zat în Peninsula Balcanică (şi ne referim la triburile slave şi la cele turce), i-au în­ghesuit în cele mai neospitaliere ţinuturi, în coclaurii munţilor. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu britannii se­miro­ma­ni­zaţi, care au fost împinşi către Wells de că­tre războinicele triburi ale anglilor, sa­xonilor şi iuţilor. De altfel, şi istoria de­clinului lingvistic şi implicit a dez­na­ţio­na­lizării aromânilor cunoaşte foarte multe si­militudini cu cea a galezilor, scoţilor, bre­tonilor din peninsula Bretagne din Franţa şi, într-o mai mică măsură, a irlandezilor (şi această măsură este datorată numai faptului că irlandezii au reuşit să-şi construiască un stat independent, chiar dacă tardiv, în 1921) ³.

Capitala simbolică, dar şi eco­no­mică a aromânilor a fost Mos­co­pole (actualul târg albanez Vos­kopoje), aflat pe vechiul, anticul drum comercial Via Egnatia, ca­re lega Durres, portul albanez la Adriatica, de Salonic. Pe la mijlocul secolul al XVIII-lea, când oraşul a cunoscut perioada sa de maximă înflorire şi expansiune economică, ar fi avut între 40.000 şi 60.000 de lo­cuitori. Djuvara crede că aceste cifre ar fi exagerate, considerând că cifra de 20.000 ar fi mai aproape de realitate. Chiar şi aşa, „la începutul secolului al XIX-lea se mai vedeau ruinele a 22 de biserici, fără a mai socoti marea mănăstire Prodromos, în afara zidurilor“. Oraşul avea apro­xi­mativ 20-22 de cartiere, având în vedere că, în general, fiecare biserică deservea unul. Prosperul oraş a fost victima lă­co­miei bandelor ieşite complet de sub au­toritatea centrală de la Istanbul, el fiind prădat serios în 1769 şi devastat în 1788. Din acest haos a ieşit mai târziu celebrul Ali Paşa din Ianina, leul din Ianina, ne aminteşte Neagu Djuvara, cel care şi-a de­păşit cu mult statutul de simplu paşă al zonei Epirului, domnind independent de Sublima Poartă, fiind ucis în 1822 numai în urma unui lung război civil dus îm­potriva lui de trupele oficiale otomane. Semnificativ, Wikipedia menţionează şi nu­mele în aromână al lui Ali Paşa: Ali Pã­shelu. „Este probabil că războiul care a reînceput între puterile creştine şi Turcia să fi provocat printre populaţiile al­ba­neze musulmane o recrudescenţă a os­tilităţii faţă de populaţia creştină alo­genă, a cărei bogăţie, fireşte, o râvnea. În orice caz, este cert că distrugerea Mos­copolei este evenimentul major care a ac­celerat mişcarea deja începută de emi­grare a aromânilor şi care-i va da am­ploarea unui exod.“ Negustorii aromâni au emigrat mai ales în zonele apropiate de Balcani, continuând să se ocupe cu co­merţul. Djuvara îi regăseşte în Serbia, Im­periul Austriac, Germania. Se pare că via­ţa în Imperiul Otoman a fost mult mai liniştită şi prosperă, prielnică menţinerii specificităţii naţionale (otomanii ştiau că aromânii nu aveau revendicări separatiste, dat fiind imposibilitatea lor de a contura un teritoriu omogen etnic), decât cea din statele balcanice creştine, e drept, dar virulent naţionaliste, care aveau tot in­te­resul să naţionalizeze minorităţile. „După ce Grecia va fi dobândit independenţa, mulţi aromâni vor avea un sentiment de frustrare. Ei se vor ridica împotriva po­liticii de asimilare a guvernului din Ate­na, politică care, în regiunile cu po­pu­laţie mixtă, va duce la antagonisme care nu existau înainte. Sprijinul pe care, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, românii nord-dunăreni vor începe să-l acorde acestor fraţi în­de­păr­taţi - sprijin uneori stângaci - nu va face decât să agraveze neînţelegerile, care, la începutul secolului XX şi în timpul răz­boaielor balcanice, vor duce la ciocniri sângeroase între cele două comunităţi.“ Un istoric sârb care nu-i privea deloc pe aromâni cu simpatie „descrie fără me­na­jamente orgoliul lor, îndârjirea lor pen­tru câştig şi căutarea de profit care-i îm­pinge să acapareze tot negoţul ţării“. Ace­laşi Duşan Popovici recunoştea că „la cotitura dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, ţintarii au alcătuit osatura târ­gurilor şi oraşelor din Serbia, inclusiv din viitoarea capitală, Belgradul. În multe privinţe, situaţia aromânilor din Serbia acelor vremuri este paralelă cu situaţia evreilor din Moldova câteva zeci de ani mai târziu: oameni în­tre­prin­ză­tori, pricepuţi în afaceri, care se ins­ta­laseră într-un mediu ţărănesc în care o burghezie comerciantă autohtonă nu a avut timp să se formeze. Există însă do­uă diferenţe capitale: aromânii sunt creş­tini şi ortodocşi ca sârbii, ceea ce uşu­rează asimilarea imediată; pe de altă parte, sunt mult mai puţin numeroşi“. Acelaşi istoric sârb recunoştea că „ei au fost cel mai puţin numeroşi care să se fi turcit; au preferat să îndure orice decât să se lepede de legea lor“. Aceasta spre deosebire de slavii sud-dunăreni şi al­ba­nezi, care au adoptat în număr însemnat Islamul (de altfel, musulmanii sunt ma­joritari - e drept, în proporţii diferite - în Albania, Kosovo, Bosnia).

Fiind nevoiţi să părăsească Mos­co­pole, „ei au plecat uneori foarte departe şi s-au împrăştiat, pen­tru a evita, pe cât posibil, să-şi facă concurenţă unii altora. (...) grosul emigraţiei aromânilor s-a în­drep­tat spre vechile posesiuni ale coroanei ungare: Banatul, Ungaria propriu-zisă, Slo­vacia, Transilvania“. Mai puţin cu­nos­cută este originea aromână a doi mari po­eţi români din Transilvania, Ştefan Oc­ta­vian Iosif (complet uitat totuşi) şi Oc­ta­vian Goga. Neagu Djuvara ne precizează faptul că „goga“ era porecla pe care sârbii o dădeau zidarilor şi dulgherilor ţintari (aromâni). De asemenea, Andrei Şaguna era de origine aromână. În Principate, aro­mânii au început să se stabilească încetul cu încetul, momentul de vârf fiind cel din perioada interbelică, atunci când ei au fost încurajaţi să colonizeze sudul Do­bro­gei, zona Cadrilaterului. După cedarea celor două judeţe Bulgariei, în septembrie 1940, au avut loc mai multe schimburi de populaţie, iar comunitatea aromână s-a deplasat în Dobrogea de Nord, rămasă în componenţa României, preluând casele sănătoase ale micii minorităţi germane din Dobrogea, care a fost repatriată în Reich-ul nazist.

Un alt studiu interesant este cel scris de Max Demeter Peyfuss, el însuşi având ori­gini aromâne, autorul unei lucrări fun­da­mentale despre aromâni, Chestiunea aro­mânească (1974, traducerea românească în 1994), din care aflăm că statul român modern nu a fost deloc indiferent faţă de soarta minorităţii aromâne, chiar dacă unii autori aduc critici la adresa mo­da­lităţilor de intervenţie a autorităţilor din Regatul Român. De altfel, argumentul aromân a fost folosit cu succes de către di­plomaţia românească în timpul nego­cie­rilor privind semnarea Păcii de la Bucu­reşti, din 1913, prin care s-au cerut Bul­gariei compensaţii teritoriale, obţinute. „La sfârşitul secolului al XIX-lea existau între 70 şi 80 de şcoli româneşti cu un număr variabil de elevi (între 10 şi 130). Când a izbucnit primul război balcanic, listele de plată ale ministerului bu­cu­reştean numărau aproape 300 de în­vă­ţători şi învăţătoare pentru cca 4.000 de elevi.“ Marea greşeală ar fi fost faptul că în aceste şcoli, în general, se preda limba, literatura, istoria şi cultura română, şi nu cele aromâne, totuşi, destul de diferite, atât lingvistic, cât şi geografic.

Mihaela Bancu, în capitolul Între acul­turaţie şi asimilare, punctează „Pre­pon­derenţa oralităţii, sub toate formele sale, a făcut ca limba scrisă să înceapă să se dezvolte abia la începutul secolului al XIX-lea. (...) Cert este că această po­pu­laţie, care vorbea o limbă veche de două milenii, n-a simţit decât foarte târziu ne­voia s-o fixeze în scris“. În mod cert, statul elen a făcut foarte mult pentru dez­naţionalizarea aromânilor, iar faptul că după 1945 România comunistă a încetat să mai finanţeze şcolile cu predare în aro­mâ­nă din spaţiul balcanic a ajutat acest pro­ces de deznaţionalizare. „Aromânilor - ca­re au avut întotdeauna legături cu toate populaţiile balcanice şi periferice - plur­i­lingvismul le-a devenit indispensabil prin contactele lor comerciale. A doua generaţie, de după război, a fost educată în limba greacă, după închiderea şcolilor şi bisericilor româneşti. Ea a fost şi mai este bilingvă: vorbeşte aromâna şi scrie în greacă. A treia generaţie începe, din ce în ce mai mult, doar să înţeleagă aro­mâna.“ Nu ar fi exclus ca în viitorul apro­piat aromâna să dispară complet din Bal­cani. Procesul de elenizare a fost atât de performant, încât chiar mulţi aromâni au preluat argumentele grecilor, cum că aro­mânii nu ar fi decât eleni românizaţi. În­cercarea recentă de a introduce limba aro­mână în şcolile unor oraşe aromâneşti din Grecia, în conformitate cu directivele Co­munităţii Europene, s-a împotmolit toc­mai ca urmare a refuzului potenţialilor be­ne­ficiari, care nu doreau să fie discriminaţi faţă de adevăraţii greci! O temă de re­flec­tat, luând în considerare şi amplele po­sibilităţi de expresie ale minorităţilor na­ţionale din România (mergând până la vârf, ştim foarte bine de existenţa gru­pu­lui minorităţilor naţionale din Parlamentul României, care de multe ori înclină ba­lanţa politică într-o parte sau alta, fără a avea cine ştie ce legitimitate de­mo­cra­tică⁴). În Grecia, sute de mii de aromâni (Mi­haela Bancu estimează numărul „gre­cilor vlahofoni“ la 250-300.000 oameni) nu au nici măcar şcoli, darămite par­la­mentari! Un adevărat proces de integrare totală, care se sfârşeşte cu dizolvarea completă a minorităţii „integrate“. De­fi­nitiv. „Sosirea celor aproape un milion şi jumătate de greci refugiaţi din Asia Mică, instalaţi în marea lor majoritate în nordul Greciei, adică în partea elenă a Macedoniei, a constituit o altă lovitură serioasă dată minorităţii aromâne. Până spre 1930 au emigrat în România aproa­pe 12.000 de persoane. Au existat din­totdeauna aromâni care au emigrat din Macedonia spre România, convinşi fiind că se vor integra într-o ţară înrudită etnic, lingvistic şi cultural.“ În momentul de faţă, aromânii au fost recunoscuţi ca minoritate doar în Macedonia, iar limba aromână a căpătat recunoaştere oficială, fiind declarată limbă minoritară, putând fi folosită în mod oficial în oraşul Cruşevo, un vechi centru aromân. Având probleme însemnate cu numeroasa minoritate al­ba­neză, autorităţile macedonene nu au fost deranjate de acest act, folosindu-l pentru a demonstra străinătăţii deschiderea şi to­leranţa.

Ne-ar fi interesat şi trei analize punctuale: colonziarea lor în Cadrilater (judeţele Ca­liacra şi Durostor), înfiinţarea statului ma­rionetă Principatul de Pind şi Meglen, în timpul celui de al doilea război mondial⁵, un episod total necunoscut, şi implicarea lor în Mişcarea Arhanghelului Mihail. (Prin­tre fruntaşii legionari cu origini aro­mâne se numără doi dintre cei trei Ni­cadori care l-au asasinat la Sinaia pe I.Gh. Duca: Ion Caranica, cofondatorul, în 1932, împreună cu Constantin Papanace, al publicației Armatolii, tribună de luptă pen­tru apărarea drepturilor coloniștilor aromâni persecutați de regimul de la București, în închisoare ar fi scris o carte despre problemele aromânilor, apud Wiki­pedia, dar şi Doru Belimace. Constantin Papanace a fost şeful Tineretului Legionar Macedonean, autor şi al unor cărţi despre problematica aromână⁶.) Se pare că, to­tuşi, aromânii colonizaţi în Cadrilater nu au fost foarte mulţumiţi de condiţiile gă­site în acea zonă neospitalieră. Un studiu interesant al acestei problematici este cel scris de Cornelia Popa-Gorjanu, Colo­ni­zarea românilor macedoneni în Ca­dri­later (1925-’35), în care se prezintă în­treaga epopee a colonizării⁷ aromânilor în Cadrilater. Până la urmă, guvernul român a împroprietărit, până în 1940, 6.553 de familii macedo-române din totalul celor 18.965 stabilite în provincie.

Concluziile îi aparţin doamnei Ma­tilda Caragiu-Marioţeanu: „Dis­pariţia lor trebuie împiedicată cu orice preţ, căci această etnie sud-dunăreană este veche de 2.000 de ani şi trebuie să persiste spre folosul latinităţii, al românităţii şi al balcanităţii“. Căci aromânul „spune cu bucurie, când se întâlneşte cu un român nord-dunărean, acolo, pe pământ bal­ca­nic sau oriunde: şi-eu hiu armânu! – «şi eu sunt român» («ca şi tine!»)“.

Note:

1. Este foarte interesant cum, în funcţie de grupul in­teresat în căutarea unor justificări aberante, pentru a fi servite politicienilor de duzină, romanicii – nord-du­năreni sau sud-dunăreni - sunt aruncaţi când la nord de Dunăre (istoricii slavii-sovietici), când la sud de Dunăre (cei maghiari). Prin zona asta a noastră nu era nimeni. Pustiul absolut. Probabil că aceasta vine şi dintr-un mare complex de inferioritate, căci una este să vii din stepă şi alta este să te naşti moşit de Roma. Care atunci avea o putere de atracţie imensă, ase­mănătoare astăzi doar cu cea a SUA.

2. Un călător francez prin zona Balcanilor în anii 1820.

3. A se vedea lungul studiu Limbile celtice: extincţie sau conservare?.

4. În mod relevant, minoritatea greacă din România, complet neînsemnată numeric, câteva mii de eleni, are un reprezentant parlamentar, in timp ce sutele de mii de aromâni din Grecia niciunul!

5. Principatul de Pind și Meglen (în aromână: Prin­tsipatu di la Pind) a fost un stat autonom creat cu spri­jinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei în timpul celui de-al doilea război mondial. Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Ma­cedoniei, precum și nord-vestul Greciei. Micul stat a fost proclamat, în timpul ocupației italiene a Greciei de nord din vara anului 1941, ca o țară a aromânilor și a fost denumit Principato del Pindo de către italieni. Capitala era Metsovo (Aminciu, în aromână), dar con­ducerea națională era localizată la Trikala (Sursa: Wikipedia).

6. Sur la minorité aroumaine (Vlachs) dans les Pays Balkaniques, Roma, 1950; L’origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Ma­cédoine), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca ver­de“ nr. 12), Roma, 1955; Considerații asupra trec­u­tului macedo-românilor și a dialectului lor, Frei­burg, Bi­blioteca Română, 1952.

7. Se observă timiditatea feciorelnică cu care este fo­losit termenul „colonizare“ în istoriografia ro­mâ­neas­că. Noi am fost întotdeauna colonizaţi, am su­portat colonizarea altora şi niciodată nu am colonizat, de aceea procesul colonizării aromânilor, dar şi ro­mâ­nilor în Cadrilater, chiar dacă nu a fost de proporţii însemnate, nu ocupă prea mult spaţiu, căci con­tra­venea imaginii noastre despre noi înşine.