Pe aceeași temă
Cel mai recent roman al ei are însă un caracter ficţional mai apăsat, poate şi pentru că subiectul – controversat – era prea riscant: ultimele zile din viaţa unui Patriarh al României şi împrejurările morţii sale, rămase „sub pecetea tainei“ şi sub paravanul „vârstei înaintate“. Despre ele s-au formulat în presă lucruri grave şi doar naivii sau ipocriţii le-ar aşeza pe toate sub semnul teoriei conspiraţiei, bagatelizând suspiciunile despre oportunitatea intervenţiei chirurgicale, modul contraindicat al aplicării anesteziei (care din locală ar fi devenit generală) sau manevrele postoperatorii întârziate. S-a scris şi despre ancheta rapid muşamalizată, despre implicări alarmante – nu insist. Conştientă, pesemne, că nu vom avea parte de un răspuns juridic satisfăcător, jurnalista avansează o explicaţie „slabă“, literară, sub clasica protecţie a pactului ficţional („Personajele şi situaţiile din această carte sunt, în cea mai mare parte, fictive…“). Nenumit, Patriarhul are toate datele defunctului Teoctist, rezumate în prezentarea de pe coperta a patra: „Are nouăzeci şi doi de ani, un trecut controversat şi probleme cu prostata. Trăieşte într-un palat, slujit ca un împărat bizantin. Nopţile îi sunt chinuite de boală şi de amintirile unei vieţi închinate deopotrivă Bisericii şi puternicilor zilei, fie ei legionari sau comunişti. Zilele îi stau sub semnul urgenţei; trebuie să-şi asigure succesiunea în scaunul de Patriarh. Viclean şi hâtru, bătrânul se ştie înconjurat de inşi unşi cu toate alifiile, gata oricând să-i ia locul. Pe prietenii credincioşi îi poate număra pe degetele de la o mână. Tinerii din lumea lui îi detestă compromisurile politice, iar cei care au cu adevărat puterea îl amăgesc (…). Tentaculele puterii îl însoţesc până în pragul morţii şi chiar dincolo de ea. Va reuşi Patriarhul să dejoace planurile rivalilor săi?“. Pe fundalul disputelor de putere şi influenţă între partida favorabilă suspendării preşedintelui Băsescu şi cea susţinătoare a lui, cu implicaţii strategice interne şi internaţionale pe axa Est-Vest, după integrarea României în UE, interpretarea privind culisele politice ale ortodoxiei autohtone şi împrejurările morţii Patriarhului din august 2007 e livrată în subsidiar, dar „detectivismul“ sagace se bazează pe o documentare minuţioasă. Unele modele reale au nume schimbate (medicul Ionel Sinescu e Nicu Stoenescu, mitropolitul Daniel, aspirant la scaunul patriarhal, e Ioanichie, prezentat indirect şi suspectat de legături cu masoneria, şoferul Patriarhului, Costel, e Cornel ş.a.). Altele par colaje (generalul ex-DIE Aioaniţoaiei). Faptele relatate confirmă ipoteza unui asasinat tehnic (din raţiuni interne sau şi externe? cu sprijinul serviciilor secrete sau şi al „masoneriei roşii“ invocate de bătrânul uns cu alifiile totalitare, pocăit oportun şi revenit în scaun ca „răul cel mai mic“?). Oricum, lumea „nouă“, prooccidentală, în acord cu interesele căreia va fi forţată schimbarea la vârf, nu se arată mai puţin cinică şi crudă decât cea care l-a avut ca păstor, iar artizanii schimbării vin tot din lumea ceauşistă în ale cărei laboratoare conectate la cercurile ecumenice occidentale şi la „teologia eliberării“ din America Latină se pregăteau reţetele de rezervă...
Cum ar trebui citită această carte? Ca o investigaţie mascată sau ca un roman „şi atât“? Un răspuns indicat - şi-şi: autenticitatea literară & umană şi verosimilitatea extraliterară se intercondiţionează. Investigaţia îndrăzneaţă, cu alonjă ameţitoare, e topită credibil în ţesătura prozastică. Cititorul avid de reconstituiri istorico-detectivistice îşi va trage concluziile despre ceea ce relatează ad usum delphini autoarea, dispensându-se de perspectiva oficială a Sfântului Sinod, a Procuraturii sau a Colegiului Medicilor. Scenariul interpretativ e inteligent şi verosimil. O altă întrebare de neevitat are însă un răspuns mai dificil de dat: este romanul Tatianei Niculescu Bran „doar“ o bună literatură comercială, gen thriller, sau ceva mai mult?
Dialogurile bine individualizate, stilul alert, suplu, cu umor conţinut, dar evoluând spre o neliniştitoare detentă metafizică, dinamismul scenic (cu suspansul ultimelor zile şi ore ale Patriarhului), cazuistica înşelătoare, complexă, combinaţia dezinvoltă de reconstituire istorică precisă (îndeosebi a mediilor ecleziastice sau „oculte“) şi investigaţie psihologică indiscretă (intimitatea mentală şi corporală nocturnă a Patriarhului neputincios este filmată cu zăbavă voyeuristică) sunt calităţi certe.
Evocarea istorică e transpusă abil în stil auctorial indirect-liber, iar viaţa personajelor - în stil direct-dramatizat, comportist. Impersonalitatea expunerii exclude implicarea subiectivă şi tot ce se ştie despre istoria şi obiceiurile lui Teoctist sau ale mediilor bisericeşti apare în cadru cu o naturaleţe savuroasă. Chiar dacă unele medii / figuri sunt prea sumar creionate (Grifonu - moştenitorul desemnat, tinerii călugări internauţi ş.a.), câteva personaje au pregnanţă şi relief: Patriarhul egoist şi a-metafizic, răsăritean şi moale, dar meşter în arta compromisului, enigmatic-mefistofelicul Aioaniţoaie şi afinul său, chirurgul Stoenescu (excelent surprins), dintre cele „principale“, iar dintre cele de plan secund - şoferul Cornel, cu fidelitatea lui de om sub vremi, şi bătrâna Macrina, călugăriţa-îngrijitoare. Romanciera dă frâu liber imaginaţiei în câteva scene, cum ar fi cea în care Patriarhul, gol şi împins de vechi impulsuri, îşi roagă vârstnicul şofer să-l maseze cum şi-ar mângîia nevasta (deşi omul renunţase la sex), dar mai ales cea fantastică a desprinderii sufletului Patriarhului de trup, cu „interludiul“ frisonant al autocontemplării din afară înaintea sfârşitului, în sala de operaţie. Calitatea maîtresse stă în observaţia psiho-comportamentală şi în arta nonspusurilor, a subtextelor ambigue, oprite înainte de a aluneca în tezism explicitant. Autoarea a preluat în tehnica naraţiunii diplomaţia bizantină a culiselor investigate. Iată o mostră din întâlnirea - expert regizată - dintre Aioaniţoaiei şi Stoenescu, într-un restaurant ocult din Bucureşti. Deşi abia se cunoscuseră, cei doi se înţeleg subliminal asupra „succesului“ intervenţiei chirurgicale:
„- Aveţi o misiune ingrată, domnule doctor. Ingrată. Mâine va trebui să operaţi un om pe care, de fapt, îl detestaţi. Vi s-a mai întâmplat? Cum stăm cu implicarea afectivă în cazul acesta? Între noi fie vorba, bătrânul e o canalie. Se agaţă de putere până în ultima clipă. Cu cât se duce mai repede, cu atât mai bine. (…) – Eu mă aflu, poate, într-o situaţie delicată, domnule general! Medicul anestezist însă… e chiar într-o situaţie… complicată, cum aţi spune dumneavoastră. / - Serios? zâmbi generalul, curios să afle mai mult. Cum aşa? / - Dar rămâne între noi! şopti Stoenescu. (…) Eu sunt cu fizica… dar el e penticostal! spuse doctorul râzând. / După o clipă de tăcere, izbucni şi generalul în râs: / - Vedeţi cum se pune problema la noi? mai zise doctorul, continuând şi el să râdă. Credeţi că în Germania l-ar fi operat călugării de la Athos?“.
Prea „jurnalistic“, insuficient dezvoltat pentru un mainstream redutabil, dar suficient de subtil şi de autentic pentru a depăşi zona senzaţionalului facil, Nopţile Patriarhului e un roman nonficţional captivant, insolit, cu un consistent background istoric, şi un posibil scenariu de film cu potenţial exploziv. //
// TATIANA NICULESCU
BRAN
// Nopţile Patriarhului
// Colecţia Ego.Proză
// Editura Polirom, Iaşi,
2011, 240 p.
