Istorii sociale

Anul trecut, la Editura Polirom, a apărut volumul X-XII (2005-2007) din Revista de Istorie Socială, publicat sub coordonarea lui Mihai-Răzvan Ungureanu şi editat de Institutul Român de Studii Strategice (IRSS), în parteneriat cu Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Volumul reuneşte numeroase studii de specialitate din tematica foarte diversă a istoriei sociale: discursul de legitimare al puterii în Moldova secolelor XIV-XV, cazul negustorului Istodor Kefala, importanţa foilor de zestre în construirea unei căsătorii la 1700-1865, reforma lui Cuza Vodă, zootehnia României în primele două decenii ale secolului XX, practicile politice ale Tineretului Naţional Liberal în anii ‘30, democraţia în spaţiul arab, istoria misiunii iezuite din Moldova, rezistenţa armată anticomunistă din munţii Apuseni. Prezentăm, în continuare, câteva dintre cele mai interesante cercetări.

Studiul semnat de Liviu Pilat oferă câteva inedite direcţii de cercetare privind „societatea şi discursul de legitimare al Puterii în Moldova secolelor XIV-XV“. Analiza discursului puterii este utilă pentru că reuşeşte să ofere o radiografie a modului în care se articulează raporturile dintre voievod şi societate. Spre exemplu, titulatura „Io Ştefan voievod, prin graţia lui Dumnezeu, stăpân al pământului Moldovei“, utilizată în numeroase documente ale cancelariei domneşti, relevă caracterul patrimonial al puterii voievodale. Cu alte cuvinte, domnitorul administrează întreaga ţară ca pe un patrimoniu personal, ca pe domeniul său propriu.

El este stăpânul tuturor oamenilor şi al pământurilor, iar toţi supuşii sunt consideraţi drept slugile sale credincioase. Un loc aparte în ierarhia socială îl ocupă boierimea. Departe de accepţiunea standard a termenului, acela de aristocraţie esenţial funciară, cu rol politico-administrativ, în primele sale două secole de existenţă, boierimea moldovenească era definită prioritar ca o elită militară sau, în cuvintele cercetătorului, drept o „oligarhie războinică“. Se atestă astfel că în 1485 Ştefan cel Mare avea să fie însoţit „de toţi purtătorii săi de arme, numiţi în limba lor populară boieri“. De altfel, în sistemul feudal, rolul războiului este central: este experienţa formativă decisivă şi totodată principalul factor de coeziune societală. Mai mult, în imaginarul istoric, însăşi experienţa fondatoare, „descălecatul Moldovei“, a fost o acţiune războinică şi care avea să întemeieze o „societate războinică“. Interesant este că boierii nu aveau drept de stăpânire asupra oamenilor şi pământurilor şi nici nu aveau atribuţii de colectare a taxelor sau drept de exercitare a justiţiei. Primeau însă o dijmă echivalentă cu a zecea parte din produse, menită să răsplătească asigurarea unor servicii publice de natură militară, devenind astfel chiar garantul existenţei întregii societăţi.

Alexandru Istrati conturează, în studiul său, dedicat caietelor de însemnări ale lui Ludovic Steege, o imagine asupra modului în care se învăţa în prima jumătate a secolului XIX. Însemnările şi reflecţiile lui Ludovic Steege, un adolescent studios, nu pot fi izolate de atmosfera culturală a oraşelor din spaţiul intracarpatic. Astfel, în perioada petrecută la Braşov (1830-1831), însemnările sale şcolare sunt dominate de valori clasice reflectate prin citate din Juvenal, Seneca, Socrate şi Epicur. Ulterior, ajuns la Paris, tânărul din principate descoperă saloanele pariziene de lectură şi romanele lui Walter Scott. Steege provenea dintr-un spaţiu cultural care nu avea tradiţia cabinetelor de lectură, a spiritului polemic, a dezbaterilor publice, în plus un spaţiu care, până la 1835, nu a cunoscut existenţa unui manual de istorie. În ansamblu, însemnările tânărului Steege oferă imaginea şi sentimentul unui decalaj irecuperabil între cultura primită în principate şi spaţiul cultural franco-german. O constatare interesantă este aceea că notiţele sale de istorie, contrar opiniei acreditate de istoriografia oficială, nu sunt dominate de figurile marilor domni sau de faptele de glorie din Evul Mediu. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir lipsesc cu desăvârşire din însemnările sale.

Lucreţia Jurj devine, prin studiul dedicat grupului Teodor Şuşman (1948-1957) realizat de Dorin Dobrincu, o figură tutelară a rezistenţei armate anticomuniste derulate în cea de a doua parte a anilor ’40 şi în anii ’50, în munţii Apuseni. Împreună cu soţul ei, Mihai Jurj, a sprijinit activ, încă din 1948, grupul condus de Teodor Şuşman, cel care în 1953 avea să fie considerat de Securitate drept unul dintre cele mai importante din rezistenţa armată anticomunistă de pe teritoriul României. În 1950, Lucreţia Jurj a luat ea însăşi calea codrului şi s-a alăturat efectiv gupului Şuşman. Timp de 4 ani a dormit prin şuri, poduri de grajduri sau direct pe zăpadă. „Deşi locuiam alături de sălbăticiunile pădurii, de ele nu ne era frică. Ne era frică de oameni“, avea să povestească Lucreţia Jurj.

Unul dintre cele mai dificile momente a survenit în vara anului 1952, când Securitatea a organizat o amplă operaţiune de capturare a grupului Şuşman, implicând participarea a peste 3.000 de oameni. Încercuit şi lipsit de hrană, grupul a reuşit cu greu să scape cu viaţă. Timp de 7 zile, partizanii s-au hrănit cu iarbă, rădăcini, măcriş, mâzgă de pe molizi şi apă. În iulie-august 1954, în urma unei ambuscade, Lucreţia Jurj este arestată. A fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, pedeapsa fiindu-i comutată la 25 de ani de temniţă. „Am avut prilejul să îmi cunosc patria prin intermediul închisorilor“, avea să constate ironic cea care avea să „viziteze“, rând pe rând, cele mai temute penitenciare din Gulagul românesc: Cluj, Mislea, Miercurea-Ciuc, Jilava, Văcăreşti şi Oradea. A fost eliberată după 10 ani de ispăşire a pedepsei, la 21 iunie 1964. Este singura supravieţuitoare a grupului Teodor Şuşman şi care, după 1989, avea să împărtăşească întregii lumi istoria sa tragică: „Numai eu am rămas, trebuie să vorbească cineva despre ei. Ar fi fost păcat să nu ştie nimeni cum a fost viaţa lor. Pentru ei am vorbit... nu pentru mine. Pe ei am vrut să-i scot din morţi şi să-i aduc între cei vii“.

Venind spre actualitate, studiul propus de Laura Sitaru – Democraţia în spaţiul arab. O încercare de înţelegere a unei paradigme culturale – are o relevanţă imediată pentru cititorul interesat de evoluţiile recente din Orientul Mijlociu. În special după 11 septembrie 2001, tema democratizării sau chiar revoluţionarea democratică a Orientului Mijlociu au devenit repere centrale ale discursului occidental faţă de lumea arabă. Până şi invadarea Irakului în 2003 a fost justificată prin necesitatea de a înlocui statu-quo-ul unei autocraţii represive cu alternativa democraţiei. După 11 septembrie, elitele occidentale au ajuns să creadă orbeşte în capacitatea democraţiei de a transforma amalgamul exploziv de opresiune politică, intoleranţă religioasă, ruină socio-economică a lumii arabe, adică toate acele elemente care conjugate produc radicalismul arabo-islamic. „La un anumit punct trebuie să plantezi ceva organic care se poate autodezvolta. Iar acest ceva este democraţia“, credeau elitele Vestului. Şi totuşi, ce înseamnă democraţia în contextul lumii islamice? Pe de o parte, aflăm că limba arabă nu dispune de o vocabulă proprie pentru a reda termenul de „democraţie“. Nefiind parte din aparatul cultural şi de gândire al vorbitorilor acestei limbi, această absenţă ar putea simboliza faptul că este o formă fără fond, un conţinut lipsit de sens, o realitate care nu se regăseşte printre produsele fundamentale ale civilizaţiei arabe. Pe de altă parte, se pot identifica câteva incompatibilităţi istorice: organizarea tradiţional tribală predilectă spaţiului arab cultivă practici diferite de cele specifice democraţiei occidentale. În spaţiul arab, relaţia individ-grup tribal este indestructibilă, iar legăturile de identificare cu grupul din care face parte sunt foarte puternice. Practic, individul este confiscat, ba chiar complet absorbit de comunitatea tribală, una dintre consecinţe fiind o încredere redusă în realităţile exterioare tribului, în special în instituţiile statului. Statul modern democratic cultivă loialitatea şi respectul faţă de lege, încurajând credinţa că nimeni nu poate miza pe bunele intenţii ale nimănui, fiind preferabil ca oamenii să se pună sub autoritatea legii, o autoritate aflată deasupra voinţei particularilor. Dimpotrivă, în spaţiul islamic se observă o neîncredere de fond în instituţiile statului modern, individul arab preferând loialitatea comunităţilor restrânse.

Cu o tematică diversă şi interesantă, variat din punct de vedere metodologic, volumul de faţă poate fi recomandat atât specialiştilor, cât şi publicului pasionat de istorie. //

// Revista de istorie
     socială, X-XII,
     2005-2007
// Coord. Mihai Răzvan
     Ungureanu
// Editura Polirom
// Iaşi, 2009