LAURENTIU BRATAN

E al noualea an de cand British Council organizeaza Festivalul Filmului Britanic, care a debutat la Bucuresti si a continuat la Cluj, Timisoara si Iasi. Din cele 14 lung metraje (11 de fictiune si 3 documentare) si 9 scurt metraje proiectate la Bucuresti, doar o parte au fost prezentate si-n celelalte orase. Editia din acest an a fost oarecum asimetrica fata de centru: slaba la-nceput - deschiderea s-a facut cu Wimbledon (2004), de Richard Loncraine, comedie romantica destul de searbada, cu Paul Bettany si Kirsten Dunst; si s-a incheiat cu excelentul AKA (2002), de Duncan Roy, si cu prezenta regizorului si a unuia din actorii principali. AKA e una din acele bijuterii experimentale, care sunt un experiment mai mult decat de dragul experimentului, e foarte bine gandit in toate aspectele, mai ales cel formal, caci aici e unul din punctele forte ale filmului. Ecranul e impartit in trei pe orizontala, pe cele trei sub-ecrane surprinzandu-se momente usor defazate ale aceleiasi scene, ori la granita dintre scene. E un fel de cinematograf cubist pe care-l face Duncan Roy, care la-nceput e putin deconcertant, dar care e atat de bine gandit, incat nu te oboseste deloc. Roy e foarte atent la un amanunt esential: ca si-n teatru, unde e necesar ca doar un grup de personaje sa vorbeasca la un moment dat, in AKA pe doar unul din ecrane se vorbeste intr-un anumit moment. Fara acest amanunt totul s-ar transforma in haos. Apoi, secventele sunt bine coordonate, astfel ca sub-ecranele se completeaza unul pe celalalt si dau o senzatie de "atotcuprindere", de "tridimensionalitate", exact ca-n picturile cubistilor. Din punctul de vedere al povestii, al scenariului (bazat pe experientele personale ale regizorului care, in adolescenta, ii fura identitatea fiului unei bogatane din Londra si pleaca la Paris, unde se da drept cel caruia toate drumurile i se deschid doar gratie numelui pe care-l poarta), filmul se aseamana cu extravagantele lui Lars Von Trier (mai ales cel din Dogville) ori cu teatrul lui Brecht. Te gandesti rand pe rand la Mackie Sis, la Shen Teh, omul cel bun din Sichuan, ori la Arturo Ui si la povestile lor neverosimil-grotesti, ca intreaga antifonie ce face esenta teatrului "epic" brechtian... In plus, daca tinem seama de faptul ca AKA (prescurtare de Also Known As/Cunoscut si ca) e realizat cu un buget foarte mic, virtutile lui sunt cu atat mai laudabile. 16 Years of Alcohol (2003), de Richard Jobson, e un film semi-oniric, cu o imagine foarte frumoasa si o atmosfera kieslowskiana, in orice caz mult mai kieslowskiana decat cea din Kiss of Life (2003), de Emily Young, fosta cursanta a scolii din Lodz, de care e legat numele regizorului polonez. Si Kiss of Life are destul de mult oniric, imbinarea dintre fantastic si real se face cat se poate de firesc, ca-n realismul magic. A fost foarte asteptat premiatul cu Ursul berlinez de Aur de anul trecut - In this World, de Michael Winterbottom, regizor care jongleaza foarte usor cu stiluri dintre cele mai diverse. Filmul de fata e o imbinare foarte interesanta de fictiune si documentar si are momente de gratie cinematografica (traversarea granitei dintre Iran si Turcia, noaptea, pe zapada). Partea slaba a filmului e inceputul - demareaza destul de greu si, avand in vedere tot ansamblul, pare evident ca a obtinut marele premiu berlinez mai mult pe criterii politico-umanitare decat pur cinematografice. Bodysong (2003), de Simon Pummell, e un eseu cinematografic, de lung metraj, fara ceva anume care sa-l evidentieze - acel gen de eseu pe care-l vezi (e drept ca in bucati mai mici) la TV - colaj de imagini, care vrea sa cuprinda lumea in cateva (zeci de) minute. Iar dintre scurt metraje se remarca Dad's Dead, de Chris Shepherd, si prin umor, si prin imaginea-clip. Last but not least, e uimitoare asemanarea dintre Aileen Wournos (criminala in serie despre care Nick Broomfield a realizat doua documentare de lung metraj, in 1992 si in 2003) cu cea care o interpreta in Monster - Charlize Theron, care a si primit un Oscar si un Urs de Argint pentru roul din acest film.