Leviathanul milei

Cine crede că glamour-ul actoricesc – Va­nessa Paradis & co. – a ales încă o dată, ma­sochist, să premieze un film despre să­răntoci demni de mila serviciilor publice se înșală. Se înșală și cei ca­re cred că George Miller, un regizor/scenarist/pro­ducător care cunoaște bine rețeta succesului capitalist a preferat, tot masochist, să recompenseze un înrăit marxist ca Ken Loach. Chiar și George Steiner e con­tra­zis: tragedia n-a murit, în­tru­cât inadecvarea omului ră­mâne, dacă nu ne oprim la aparențe, radicală. Așa gândeau gnos­ti­cii, care i-au conferit Demiurgului lumea cu condiția de a o tot chinui, încât omul să nu se îndoiască că a greșit locația.

Pa­ra­doxul la care se oprește Loach privește chiar valorile stângii, determinante într-un ultim se­col de implementări umaniste. Da­niel Blake e un tâmplar en­glez, bătrân, văduv, cu probleme cardiace, ca­re nu vrea să riște o prematură în­toar­cere la lucru după un accident. Intră astfel în grija serviciilor sociale – mai exact, in­tră în gura lupului: un sistem bine pus la punct, dar care îl tratează cu o constantă suspiciune, incapabil să-l digere fără a-l frân­ge mai întâi. Își descoperă vulne­ra­bi­lități surprinzător de declasante: nu se pri­cepe la întocmit CV-uri, la manevrarea unui mouse ori la aplicații on-line. E exas­perat de indiferența cu pretenții onorabile care animă universul birocratic și e lipsit de smerenia asistatului care știe să țină efi­cient mâna întinsă. Își clamează un drept deja asigurat (în principiu), dar – precum țăranul lui Kafka – nu are acces la Lege decât când e prea târziu. Îi place curățenia (și ca semn de civism), e harnic (nu doar de nevoie), e săritor, empatic cu suferința altora, iubește copiii (deși nu a fost pă­rinte). Dar sistemul care ar trebui să-l spri­jine îl ucide, parcă inexorabil. Sluji­to­rii acestuia nu sunt corupți, ci sunt co­mozi – contabili, conform unei taxonomii steinhardtiene, pe care îi asociem facil cu meschinăria, deși denotă mai ales au­to­suficiența normativității funcționale, pa­ra­van ideal pentru o dezumanizare cu con­știința împăcată. Pentru a se apăra de bă­nuiala favoritismelor, mărunții birocrați ai statului asistențial invocă regulile, dar o fac pentru confortul lor, ca un medic care și-ar trata pacientul cu (exagerată) prudență, de grija contaminării. Sis­te­ma­ti­zarea empatiei inhibă conștiința – iată o con­­cluzie descurajantă. La ce bun atâtea aju­­toare sociale, dacă satisfac doar va­ni­ta­tea noastră umanistă, nu și demnitatea se­me­nilor? Fiindcă marele perdant, în toată această dramă, e statutul omului. Daniel Blake e hăituit fiindcă solicită să fie tratat nu drept un număr de dosar, ci precum un om care crede în virtuțile întra­ju­torării.

Nu e vorba de ipocrizia cu care ne-au obiș­nuit regimurile comuniste, ale căror be­neficii aveau prețuri morale ridicate, iar tra­ficul de influență era aproape de ne­o­colit. Dacă în concurentul (la Cannes) Ba­calaureat completarea regulilor cu o (ver­satilă) înțelegere a limitelor oricărei co­rec­titudini convenționale ilustra deriva pri­vilegiilor legitimate de empatie, la Loach principiala asumare deopotrivă a ge­ne­ro­zității și egalitarismului configurează un neașteptat mecanism tragic. Să fie aceasta crucea stângii? Să fie un stat umanist doar un Leviathan altfel coafat? Ajutoarele so­ciale sunt un real antidot pen­tru multe drame, astfel încât I, Daniel Blake pare doar o tragică excepție. Dar oare Oedip nu era tot o ex­cepție? Ori chiar mai mult decât atât: o victimă utilă prosperității sociale – chiar dacă astăzi culpelor li s-a mai atenuat rezonanța ex­tra-individuală. Eroul lui Loach pare exclus fiindcă e anacronic, deja prea bătrân pentru a asi­mila noua cultură asistențială. Dar tânăra mamă împinsă în brațele prostituției –ba­nalizarea unei prolixe și ambigue pu­bli­ci­tăți erotice ne-a făcut mai puțin revoltați de astfel de situații, deja dedramatizate și trecute în contul unui traumatism ne­gli­ja­bil – nu e depășită de vremuri, ci de co­mo­da in­flexibilitate a protocoalelor. Eliza, fiica gri­juliului Romeo din Bacalaureat, presimte capcana unui fa­vor altfel ușor justificabil – după o ten­tativă de viol, o mână ghip­sată și o im­ponderabilă rană psi­hologică. Ar trebui doar să accepte o com­pensație, o co­rec­tare discretă a unui im­previzibil (și ne­drept) handicap. Și să se împace cu gân­dul că egalitatea de șanse e (cel puțin) une­ori iluzorie, încât nu merită să-i sacrifici pro­priile obiective. Ceea ce, să re­cu­noaș­tem, e chiar adevărat – cu un bemol, însă: inegalitatea (concretă) de șan­se face parte din țesătura vitală a realității. Neputințele, dezavantajele, infirmitățile, mai mult sau mai puțin temporare, sunt un ingredient im­prescriptibil al dina­mi­cilor an­tro­po­lo­gi­ce. Astfel încât res­pec­ta­rea unei convenții e decisivă, tocmai fiind­că miza nu e – ca în­tr-un univers cu fina­lități rigide – de a câștiga partida cu orice preț. Frauda e de evitat nu atât în numele unei onorabile co­rectitudini, cât fiindcă as­cunde un hybris funest, care nu mai ține de lecția inefabilă a contextelor. Nu doar nu putem controla cu totul realitatea, ci ar fi chiar dezastruos, închiși într-o auto­re­fe­rențialitate păguboasă.

Binele nu poate fi lăsat la mila in­divizilor – aceasta e premiza sta­tului asistențial. O milă fluc­tuantă, vulnerabilă, discri­mi­na­torie, căreia instituțiile i-ar pu­tea conferi continuitate, dozaj înțelept și justă repartiție. Și cum Bisericile au fost treptat suspectate de compasiune la preț de con­vertire, statul – cu pretențiile sale cres­cânde de neutralitate spirituală – a pre­luat ștafeta, încurajat și de popu­la­ri­ta­tea pre­santă a anumitor idealuri ale stân­gii. Dar plasarea întrajutorării într-un re­gim de pi­lot automat a implicat alte im­pa­suri. Dacă privim mai atent, pe Daniel Blake nu-l ră­pune impersonalitatea siste­mului – există oa­meni dispuși să-l ajute, la fel cum alții aleg să-l abandoneze în de­șertul legalist. Fatală e, în schimb, această delegare a res­ponsabilității: dacă statul – cu bani și de la mine – chiar se îngrijește de semenii mei, eu sunt tentat să-mi con­sider datoria împlinită. Pilotul automat în morală e un eficient cal troian: drama asis­tatului e doar amânată. O aspră exortație evan­ghelică încearcă să ne țină treji – după extenuante munci la câmp, slujitorul nu are timp de odihnă, ci trebuie să-și pre­­lungească solicitudinea cuvenită. Fără o anu­mită încăpățânare, binele rămâne doar prologul răului.

Filmul lui Ken Loach se înscrie și în lunga serie de cronici ale unor morți anunțate. Să ne amintim de Umberto D, bătrânelul lui De Sica și Zavattini, la fel de singur și de sărăcit, cu o pensie insuficientă, ame­nințat de boală, constrâns să-și vândă din lu­cruri, simpatizat doar de o tânără slujnică (însărcinată, dar cu perspectiva de a-și crește singură copilul) – o situație apropiată de cea a lui Daniel Blake. Pe pen­sionarul roman (un timp) îl salvase – exas­perat, va fi ispitit de sinucidere – vita­litatea propriului cățel. Fiindcă ucigașă, în fond, nu e simpla sărăcie, ci deruta în urma însingurării ce deseori o însoțește. Umberto D spera într-o mărire de pensie, dar nu a insistat dincolo de participarea la un protest rapid dispersat de poliție. Tâm­plarul englez își clamează mai îndârjit drepturile, fiindcă ajutorul social care i s-ar cuveni e consecința unei deja obținute cu­ceriri politice. Moartea celui amenințat doar de boală, nu și de mizerie, e totuși di­ferită. Julián, cu un cancer avansat, e și el îngrijorat de soarta câinelui – Truman, nu întâmplător titlul unei povești în care bla­jinul bullmastiff pare doar figurant. Re­marcabil lipsit de patetismul caracteristic genului – ultimul Julio Medem, Ma ma, e un exemplu –, filmul lui Cesc Gay prezintă o încheiere de conturi lipsită de isterii sau re­sentimente. Un inedit (și nu doar uman) triunghi amical mută accentul de final pe moștenirea afectivă. Nici câinele, deja bă­trân, nu va mai trăi mult – Umberto D nu avusese șansa unei persoane de încredere căruia să i-l lase în grijă. Julián îl are însă pe Tomás, care apare într-un moment de preocupare pentru viitorul lui Truman, a cărui vulnerabilitate – medicală și socială – e aceeași: e în pragul sfârșitului, astfel în­cât și o adopție e improbabilă. Prietenul îl va prelua pe prietenul patruped al prie­tenului: o dinamică care schimbă to­na­litatea progresivului doliu. Pe de altă par­te, raportul dintre sărăcie și moarte poate fi privit într-o inedită dialectică. Provo­catoare pildă evanghelică a iconomului ne­credincios / managerului corupt ne amin­tește că profitul e mereu – adverbele (con­troversate) sunt sarea teologiei p­o­litice – în proximitatea nedreptății, astfel în­cât miza morală a afacerilor umane ar merita căutată în altă parte. Și chiar dacă ne indică și alternativa – prietenia –, creș­tinismul însuși a neglijat-o impenitent. De fapt, mai toate religiile, ideologiile ori eticile îi consacră cel mult un rol periferic, luând-o în seamă doar pragmatic, pentru a face suportabilă o viață consacrată altor (mai nobile) idealuri. Câinele – aici într-o ipostază mai tipic contemporană, departe de rolurile tradiționale – ilustrează tocmai trecerea de la funcționalismul (uneori) po­leit sentimental la o tovărășie mai intim pre(ten)țioasă, bazată pe complicități și complementarități.

Unii mor singuri, alții cu careva alături – afectiv, nu neapărat efectiv. E o diferență nu ne­gli­jabilă. Uberto Pasolini a ima­gi­nat – în Natură moartă – un per­sonaj aparte: un discret și pedant func­ționar local care pregătea înmormântări – amânate până ce rezolva fiecare caz – pen­tru cei care muriseră însingurați. Cerce­tă­rile sale vizau identificarea unor rude sau prieteni care ar fi putut să însoțească tru­pul spre groapa cimitirului. Daniel Blake nu moare singur și cu totul uitat. Dar moa­re înfrânt. Fiindcă mila publică își păs­trea­ză potențialul de tragică înjo­si­re. Mila – o ati­tudine atât de răstălmăcită în istorie, gli­sând versatil de la empatie la dispreț. Dar ajutorul cuvenit muncitorului vul­ne­rabilizat de boală corespunde contri­bu­ții­lor prelevate an după an din câș­ti­gurile sale salariale. Ceea ce e un drept ajunge din nou să fie oferit, sub imperiul unei sus­piciuni în derivă (metafizică), ca un favor al compasiunii. Cine ne mai poate proteja de aroganța protecției so­ciale?