Pe aceeași temă
Cea mai recentă carte a lui Norman Manea, Vizuina, este un roman complex despre moarte, exil, identitate şi boală.
Pentru degustătorii de literatură problematică, ultimul roman al lui Norman Manea, Vizuina, apărut recent la Editura Polirom, este o perfectă provocare. Anunţat în presă ca o carte care tratează asasinarea lui I.P. Culianu, dar şi atacul de la 11 septembrie, romanul se dovedeşte la lectură mult mai mult decât atât. Ar fi fost şi nepotrivit, după cum mărturiseşte autorul însuşi, să încerce să dezlege misterul unor evenimente care sunt enigme şi astăzi.
Rămânând la motivele cunoaşterii de sine şi la memorie, temele principale din Întoarcerea huliganului, sfera de interes a scriitorului se lărgeşte. Romanul Vizuina este o meditaţie profundă asupra morţii, a exilului, a trecutului individual şi colectiv, ca şi a lumii ca labirint, a vieţii ca invitaţie de a descifra coduri şi sensuri ascunse, mergând chiar până la posibile lumi paralele.
Îl putem recunoaşte în personajul Cosmin Dima pe Mircea Eliade, aşa cum îl putem recunoaşte şi pe discipolul acestuia, I.P. Culianu, în eroul Mihnea Palade. Dar romanul este centrat pe trei personaje: Naratorul, Peter Gaşpar şi Augustin Gora, care se regăsesc în exil, în America, după ce au părăsit România comunistă, unde au iubit aceeaşi femeie, pe Lu. Aceşti trei bărbaţi ni se par, însă, cele trei feţe ale unui singur personaj.
Dacă romanul debutează focalizându-se pe figurile Maestrului Dima, pe trecutul lui de extremă-dreapta şi pe asasinarea lui Mihnea Palade, presimţită de acesta şi rămasă nedesluşită, ele nu reprezintă din fericire miza cărţii. Peroraţia lui Gaşpar împotriva angajării politice de tinereţe a lui Dima ni se pare prea frustă şi nepotrivită, dat fiind că autorul şi–a expus ideile în eseul Felix Culpa, încă din 1990. Dar, în mod foarte inspirat, romanul continuă şi aprofundează tribulaţiile de exil ale personajului pe care îl vedem tricefal: Naratorul-Gaşpar-Gora.
În România, Gaşpar scrisese o singură povestire, Mynheer, şi participase, ca şi Gora, la un cenaclu literar subversiv. Conceput la Auschwitz, născut la Belgrad, este fiul unui supravieţuitor al lagărelor: tatăl său îşi văzuse pierind prima soţie. Gaşpar părăseşte doctoratul pe care îl începuse în „Oraşul pribegilor“, New York, devine şofer, temporar, până îl remarcă prof. Bedros Avakian, pe care e cât pe ce să-l ucidă fără voie, într-un accident. Acesta îl numeşte „mesagerul Morţii“ şi îi oferă totuşi o catedră universitară. Trimiterea la personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit, Mynheer Pieter Peeperkorn, se doreşte o asociere cu simbolul Străinului, deci al Diferenţei. În plus, cum Gaşpar vine în America însoţit de Lu, fosta soţie a lui Gora, este şi Trădătorul. Scriitorul şarjează, astfel, cu clişee culturale privind figura Evreului.
Gaşpar se ştie „un figurant exotic în carnavalul libertăţii“ şi are nevoie, în America, precum spune, de „iresponsabilitate“. Nu se poate spune că traiectoria lui este banală…
Venirea lui Gaşpar în America e percepută de Gora ca o confruntare neplăcută cu propriu-i trecut, din România. Nu lipseşte tema suspiciunii asupra colaborării cu Securitatea, pentru că obţinerea unui paşaport, în comunism, năştea mereu ambiguităţi. Nimic nu-l incriminează, în acest sens, pe Gaşpar, iar nopţile lui sunt bântuite de scena asasinării lui Palade, dar şi de gazarea primei soţii a tatălui său, David, şi a surorii lui nenăscute. Conversaţiile la telefon cu Gora nu sunt un dialog între două personaje distincte, ci, mai degrabă, solilocviile dintre două părţi conflictuale ale unui (unic) „eu“. În grilă freudiană, dacă Naratorul pare întruchiparea „Supraeului“, instanţa moralizatoare şi ordonatoare, Gaşpar pare să fie „Sinele“, supus instinctelor, rebel, iar Gora –„Eul“, pacificator, am zice, al personalităţii. În acest sens, aici găsim una dintre marile calităţi ale romanului, în această autoinvestigare concepută în înfruntarea şi dialogul dintre cele trei părţi (freudiene) ale personalităţii.
Gaşpar primeşte, în cabana sa universitară, din campus, o carte poştală pe care un citat din Borges pare să fie o ameninţare cu moartea: „Next time I kill you, I promise you the labyrinth made of the single straight line which is invisible and everlasting“. Se dovedeşte că o studentă bosniacă trimisese mai multor profesori asemenea cartoline, vrând să facă un experiment ştiinţific.
Dar Gaşpar dispare într-o zi, misterios, şi e găsit mort în condiţii neelucidate. Ca şi Palade. Asasinii pot fi extremişti de dreapta români, din America, sau securişti postdecembrişti, pentru că atât Palade, cât şi Gaşpar îi deranjaseră şi pe unii, şi pe alţii.
Romancierul are inspiraţia să nu pedaleze prea mult pe una sau alta dintre aceste teorii şi să invoce, în schimb, filosofia Maestrului Dima, care vedea lumea ca un labirint şi viaţa ca o posibilitate interesantă de a descifra misterele care ne înconjoară. Nu numai morţile lui Palade şi Gaşpar rămân fără răspuns, dar şi fantomatica Lu, femeie imprevizibilă şi liberă chiar şi atunci când e posedată, apare ciclic în naraţiune, în memoria celui care a iubit-o, ca o enigmă desăvârşită.
Gaşpar văzuse exilul ca pe „a doua şansă care devine unica… Ne descărcăm de noi înşine, ne schimbăm fără să ne schimbăm“. Poate şi pentru că reprezintă faţeta cea mai „deschisă“ a personalitaţii eroului unic, dar tricefal, după cum am spus, Gaşpar e şi cel mai viu: vorbeşte cel mai mult, iar găsirea cadavrului său, doar notată, ar fi meritat poate puţin mai multă atenţie.
Un motiv ingenios, în roman, e acela al elefantului. Simbol al partidului republican, el acompaniază o critică a societăţii de consum pe care romancierul o face în grabă şi care ar fi putut lipsi, în fond. În fine, admonestat de doctor că nu încearcă să slăbească, etichetat ca „elefant“, Gaşpar cumpără o carte poştală cu reproducerea unei picturi de Dali: doi elefanţi zboară pe cer unul spre altul, cu picioarele subţiri atingând încă pământul. Autoportret sarcastic, imaginea transgresează spre o viziune pesimistă asupra destinului Artei, în zilele noastre. Aşa-zise picturi efectuate de elefanţi din Thailanda, care ţin pensula cu trompa, au mare succes de public şi prefigurează, poate, moartea Artei.
De asemenea, motivul călătoriei în care îţi regăseşti propriul trecut îl vedem în imaginea taxiului condus de Boltanski, emigrat din Odessa, „Uniunea Sovietică“, precizează el!, drum cu taxiul care revine periodic în naraţiune.
Profesorul Augustin Gora îl ascultase pe Maestrul Dima spunând că exilul e o „experienţă iniţiatică“, prin care înveţi „strategia înnoirii“. De asemenea, Moartea, probabil tema principală a romanului Vizuina, e văzută de savant ca „regină absolută“, Dumnezeu însuşi, din moment ce, doar când murim, îl îmbrăţişăm pe Acesta. Gora scrie necroloage pentru o revistă din diaspora - nu doar pentru oameni, ci şi pentru cărţi şi idei. De la necrologul lui Dima, pe care Gaşpar nu vrea să-l scrie, până la textele de ziar din care îşi câştigă existenţa Gora, obsesia extincţiei e subliniată încă o dată. Aplecat deasupra unui dosar în care strânge documente despre Gaşpar, alias RA 0298, numărul acestuia de rezident în America, aluzie la transformarea în numere a individului, ieri ca şi azi, Gora trăieşte ca un pustnic, în „vizuină“, adică „între coperţi“, după expresia lui Gaşpar. Metaforă a scriitorului exilat, care se refugiază fatal în scris, ca şi în propriile-i obsesii.
Îmbolnăvindu-se brusc de inimă, Augustin Gora suferă două intervenţii chirurgicale şi cunoaşte îndeaproape fiorul morţii, ca Palade, altădată, sau Gaşpar. Avem o descriere emoţionantă a fragilităţii umane în boală şi răsturnarea impactului de până atunci al obsesiei Morţii. Gora e speriat şi constată că începe să vorbească precum Gaşpar: „Îl tot căutam, zadarnic, în mine şi în afara mea. Acum, când boala m-a scos dintre cărţi şi m-a azvârlit în haos, vorbesc ca el“. Reacţiile lui Gora la durere şi la riscul unui infarct fatal sunt redate într-o proză nervoasă, care alternează superb detalii medicale cu reflexia lor în emoţional.
Repus pe picioare, Gora discută cu Naratorul despre bătrâneţe, numită „viaţă încetinită“. Apoi, Naratorul îi spune lui Lu, care devine dintr-o dată prezentă, că dacă ar fi să ajungă să fie menţinut în viaţă de aparate medicale, nu ar semna niciodată pentru deconectarea de la ele. Boala înseamnă, încă, viaţă, iar viaţa nu înseamnă, încă, moarte. Scriitorul se întoarce la ideea descifrării misterelor şi adaugă: „Cine ar putea preciza, cu toată certitudinea, cât de absolută este amnezia, aparent totală, a muribundului? Palade mi-ar da dreptate, el chiar credea într-o lume codificată, …, în metamorfoze magice şi imprevizibile“.
Vizuina e un roman complex despre moarte, exil, identitate, dragoste şi boală. Pornind de la un fundal ancorat atât în trecut, cât şi în prezent, scriitorul excelează în abordarea temelor esenţiale, ca cele enumerate, şi e problematic atunci când aduce în planul ficţiunii o temă epuizată printr-un eseu care a produs o vie polemică. Receptarea critică va fi, probabil, influenţată de revenirea la subiectul textului Felix Culpa şi va diminua valoarea incontestabilă a romanului care se găseşte exact dincolo de acest subiect. //
