Marea Neagră: geopolitică la pas, plus mai multe dulciuri delicioase

„Tur de forţă“ este prea puţin spus cu pri­vire la ceea ce face Sabina Fati (şi) cu oca­zia celei mai recente dintre cărţile sale – volumul, dens, masiv, dedicat Mării Negre şi intitulat Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Mai bi­ne, mai adecvat o spune Gabriel Liiceanu, unul din­tre cei care, în mod decisiv, au încurajat acest proiect: „şi totuşi, nu despre o sim­plă performanţă cu iz de eroism este vorba în cazul Sabinei Fati. Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, du­pă doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un câştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre, prin Ucrai­na, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Tur­cia, Bulgaria şi România, a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim is­to­ria, geopolitica şi cultura lumii în care sun­tem aşezaţi. Să ne bucurăm de dru­mul pe care l-a bătut, ca să fim mai pu­ţin ignoranţi“.

De la distanţă, dar privind către cartea dedicată Mării Negre, este de spus că, întrucât lu­cru­rile se repetă oarecum, avem deja de-a face cu un fel de re­ţetă editorială marca Sabina Fati. O reţetă realmente spectaculoasă care livrează un „produs“ de o consistenţă impresionantă şi cu un farmec aparte. În mare spus, exis­tă o imensă „materie primă“ care vine spre un proiect editorial made by Sabina Fati din ceea ce s-ar putea numi, apelând la limbajul academic, primary research. Există, aşadar, foarte multă observaţie „la firul ierbii“ făcută în spaţii ample. Te­ma­tica aleasă/decupată şi către care se duce Sabina Fati stă pe mai multe „noduri de tensiune“. De asemenea, marile predicate selectate pentru survol şi analiză au actua­litate, dar şi, multe dintre ele, privite în sens istoric, au un trecut problematic, ten­sionat, de reamintit. Există, de asemenea, în ceea ce face – şi publică sub formă de carte recentă – Sabina Fati şi o dimen­siu­ne istorică evidentă (cu punere în context, cu lărgirea cadrului istoric, cu borne is­to­rice la zi). Eseu-reportaj? Da, dar nu nu­mai. Analiză istorică, antropologică, po­li­tică? Da, dar nu numai. Sociologie în priză directă? Da, dar nu numai. Toate la un loc şi mai mult decât atât – şi, de fiecare dată, privire proaspătă care se uită la toa­te acestea, o mână sigură şi competentă care scrie ceea ce vede, simte, înţelege. Car­tea este un fel de produs final al unui asemenea demers. Episoade ale călătoriei – cu tot ce spuneam mai înainte (istorie, antropologie, reportaj, eseu ş.a.m.d.) sunt „picurate“ la radio (la Europa Liberă) şi în ziar (la România liberă); în mai multe „tablete“ care duc cu ele promisiunea a ce­va mai amplu, tablete din care se în­tre­vede proiectul. Apoi avem cartea. O carte bine croită – care vine la întâlnirea cu un succes editorial inevitabil şi binemeritat. Două cărţi, de fapt, până acum – pentru că am vorbit mai sus despre o reţetă şi pentru că, înaintea volumului despre Ma­rea Neagră, am avut încă una, cea despre Drumul Mătăsii.

Citind – savurând, mai bi­ne zis – Ocolul Mă­rii Ne­gre în 90 de zile, am fost izbit de evidenţa faptului că - formula este una des uzitată - lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. În cel pu­ţin două moduri – unul ca­re ţine de ceea ce este efec­tiv în carte şi un altul care are legătură cu ceea ce este Sabina Fati. Mai întâi – vo­lumul despre Marea Neagră este, dincolo de orice dubiu, un act de mare curaj. La capătul căruia regăsim un „produs“ fas­tuos – cartea. Ce face Sabina Fati (şi aici, cum şi la volumul despre Drumul Mătăsii) în mod sistematic este să scoată tema prin­cipală din pânza de păianjen a locurilor comune şi să o umple de viaţă. Să spun imediat că este ceva raririsim (pentru spa­ţiul nostru editorial–publicistic) ceea ce avem, odată cu aceste cele mai recente do­uă cărţi ale Sabinei Fati, şi, totodată, ce­va foarte preţios. Apoi, în plină discuţie des­pre rateurile în serie ale „experţilor“ au­tohtoni cu privire la marile dosare politice ale ultimelor luni, de la noi şi mai ales din lumea largă, m-am gândit des, citind car­tea în discuţie, că, dacă oamenii care se pretind a fi experţi ar avea prestanţa, se­riozitatea şi performanţa publicistico-edi­torială ale Sabinei Fati, atunci şi spaţiul nos­tru public ar arăta, îmi place să am această iluzie, altfel. Mulţi dintre cei care ne sunt „vânduţi“ şi „marketaţi“ drept ex­perţi îndeplinesc doar o funcţie; ei ne sunt arătaţi ca experţi şi impuşi ca atare nu în virtutea competenţei lor, ci prin re­petiţie. Sabina Fati – prin tipul de scrii­tură pe care îl face aceasta şi prin prezenţa sa publică – ne arată cum ar trebui să fie un expert, ce ar trebui să facă acela care ar pretinde că ştie foarte bine o temă, o problemă, un dosar cu relevanţă publică.

Intr-o lucrare excelentă dedicată Mării Negre, o monografie care a apărut, la două edituri diferite, la momente di­ferite, şi la noi, Charles King are un pasaj care intrigă azi în cea mai mare măsură. Pasajul este scris acum mai bine de 10 ani şi sună în felul următor: „timp de mai bine de două mii de ani, diferite im­perii, state şi popoare şi-au disputat dreptul politic şi istoric de a domina aceste ape. Acum nu mai este deloc sigur că Marea Neagră a rămas un trofeu la care merită să râvneşti“. Dimpotrivă, la un deceniu şi ceva după ce lucrurile pă­reau că intră, pentru acestă regiune, în lo­gica unui „sfârşit al istoriei“, în termenii în care, superficial, este citit Francis Fu­kuyama, este cum nu se poate mai sigur că Marea Neagră reprezintă o miză uriaşă. Subtitlul cărţii Sabinei Fati sugerează el însuşi ceva şi în această privinţă – e vorba despre o călătorie care prinde „şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time“.

Fapt este că, departe de a fi cel mai cu­minte şi cel mai „tăcut“ vecin al Ro­mâ­niei, Marea Neagră este foarte zgomotoasă şi tot mai problematică. „Această mare ca­pricioasă, aflată între lumi, parcă me­reu nervoasă şi greu de stăpânit, este un loc al nesfârşitelor dispute, al nemul­ţu­mirilor ascunse şi al strategiilor răz­boi­nice“, notează Sabina Fati. În detaliu şi des­pre prezent, lucrurile stau, la Marea Neagră şi în vecinătatea ei imediată, de fapt în acest fel: „în jurul Mării Negre, spaima de război, autocenzura, frica de autoritate sunt resimţite, în sensul ace­lor de ceasornic, aproape peste tot de la Odesa la Istanbul. Georgia, care osci­lea­ză între Est şi Vest, e mai curând excep­ţia care confirmă regula, în vreme ce Bul­garia își păstrează sentimentele fra­terne faţă de Moscova, iar România cau­tă aproape disperat soluţii de apărare îm­potriva expansiunii ruseşti, desco­pe­rindu-se oarecum într-o poziţie izolată: la nord, Ucraina este sfâşiată într-o con­fruntare inegală cu Rusia; la est, Re­pu­blica Moldova este ţinută ca într-o cursă din cauza Transnistriei, enclavă con­trolată de Moscova; la Marea Neagră are o nouă graniţă pe mare cu Rusia; la sud, Bulgaria e mereu dilematică şi Serbia e într-un parteneriat fratern cu Rusia; iar la vest, în Ungaria, premierul Viktor Or­bán s-a săturat de modelul democraţiilor occidentale, pe care vrea să-l aban­do­ne­ze în favoarea unui «stat iliberal», dând ca exemple de urmat Rusia şi Turcia“.

Ocolul Mării Negre în 90 de zile este, de­sigur, cartea Sabinei Fa­­ti, dar e şi o carte despre noi şi pentru noi – avem multe de învăţat din ea. Autoarea face, în călătoria sa, dar şi în analitica aces­tui palpitant voiaj, un decupaj geo­po­litic al cărui rang simbolic este însemnat şi în care se verifică (sau nu) mari idei cu privire la (cât de posibile şi cum anume sunt posibile?) dictaturi(le), democra­ţii(le), comunităţi(le), diferenţe(le) şi mul­te alte teme nodale ale lumii de azi. Există şi un avertisment pe care este bine să îl luăm în serios cu privire la ce ar putea să se întâmple aici: „drumul în jurul Mării Negre nu se mai face nici pe apă, nici pe uscat, fiindcă cele două căi sunt în­tre­rupte de conflicte: pe coasta Crimeei cir­culă doar vase militare, iar vechea in­tersecţie a rutelor comerciale a fost blo­cată mai întâi de Războiul Rece şi apoi de încercările noii Rusii de a pune iarăşi mâna pe teritoriile pierdute. Sferele de in­fluenţă abandonate şi reconstruite du­pă 2014, când pentru prima dată în Eu­ropa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat Marea Neagră din nou într-un loc al con­frun­tărilor. Aici totul se întâmplă încet-în­cet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al noulălea val», care ar pu­tea fi devastator“.

În fine, mai punctez aici un motiv foarte pu­ternic pentru care lectura acestei cărţi adu­ce multe beneficii – unele, cu totul ne­aş­teptate: epilogul acesteia. Finalul cărţii este intitulat Drumul pe care l-am făcut şi dulciurile pe care le-am mâncat în ju­rul Mării Negre. À propos de dulciuri: sunt foarte multe, iar descrierea lor este in­citantă. Nu îţi mai vine să laşi cartea din mână...