Mari actori (si regizori) ai cinematografului italian

Editia de anul acesta a Zilelor Filmului Italian la Bucuresti (21-27 octombrie) a grupat filme vechi si noi sub titlul “Mari actori de ieri si de azi”. Numele e mai mult un pretext de a prezenta cateva capodopere în copii restaurate, plus cateva filme recente de calitate. El (numele mini-festivalului) ar fi putut fi la fel de bine “Mari actori, mari regizori” sau oricare altul. Ceea ce conteaza sunt filmele aduse de Veronica Lazar, filme care, inca o data, au facut sala plina. Surprinzator si imbucurator, pentru ca unele din ele sunt programate de 2-3 ori pe stagiune la Cinemateca, altele pot fi vazute la TV... Au fost 3 filme recente si 5 clasice si invitat vicepresedintele Asociatiei Criticilor de Film din Italia - Piero Spila.
Le Conseguenze dell’amore/Consecintele iubirii (2004), de Paolo Sorrentino (cu Toni Servillo, Olivia Magnani - nepoata Annei) e considerat o revelatie a cinematografului italian, obtinand mai multe premii David di Donatello (Oscarurile italiene) anul acesta: pentru film, regizor, scenariu (Paolo Sorrentino ambele), actor (Toni Servillo), imagine (Luca Bigazzi). E, intr-adevar, un film destul de atipic pentru exuberanta cinematografie peninsulara, care si-a obisnuit spectatorii cu filme galagioase, in care se vorbeste mult si tare (firesc, caci doar sunt meridionali). Exceptia era deja Michelangelo Antonioni, cu a sa criza de comunicare, pe care a reluat-o in mai toate filmele lui, iar Le Conseguenze dell’amore are ceva din tusa lui Antonioni. Merge mai departe insa si propune o atmosfera de-a dreptul glaciala, relatiile dintre oameni sunt aproape inexistente. Cadre lungi, statice, voce din off, replici foarte putine si interioare omniprezente creeaza senzatia de claustrare si izolare pe care si-o doreste regizorul. E vorba de un barbat de 50 de ani, pedepsit de Mafie sa se izoleze intr-un hotel din Elvetia, pentru multi ani. Sa traiasca mai ales in interior, sa iasa foarte putin. O poveste stranie si un film pe masura, singular in cinematografia italiana.
L’Ultimo bacio/Ultimul sarut (2001), de Gabriele Muccino, e la polul opus fata de Le Conseguenze..., cu o panoplie de actori contemporani de varf, printre care Stefano Accorsi si Giovanna Mezzogiorno. A obtinut 5 premii David di Donatello in 2001, pentru regie, actrita in rol secundar (Stefania Sandrelli), producator, montaj, sunet. E o comedie dramatica, avand un ritm alert si un ton amar, despre obsesiile oamenilor din societatea zilelor noastre: viata de cuplu, reusita profesionala, imbatranirea, cautarea a ceva maret... Un carusel, naucitor pe alocuri, cu opt personaje (toate invartindu-se in jurul cuplului Carlo-Giulia). Montajul (Claudio di Mauro) e intr-adevar excelent, impecabil, el e cel care da panorama, imaginea de ansamblu, compusa din franturi, a societatii italiene de azi. Un film ambitios, care-si atinge scopul, acela de a ingloba o lume in cateva relatii-tip. In sfarsit, al treilea film recent - La Meglio gioventù/Cei mai frumosi ani (2003), de Marco Tullio Giordana, a castigat premiul sectiunii Un certain regard, la Cannes, si 6 David di Donatello (printre care pentru cel mai bun film, regizor, scenariu). E un film-fluviu, de 6 ore, in traditia lui Edgar Reitz, cu al sau Heimat - Eine deutsche Chronik, film in 10 episoade (continuat cu o parte a doua si o parte a treia), in principiu pentru televiziune, dar care a fost proiectat si in cinematografe. Actiunea din La Meglio gioventù se intinde pe vreo 40 de ani si e centrata pe doi frati - Nicola si Matteo (Luigi Lo Cascio si Alessio Boni). Un film care, in afara ambitiilor si a lungimii, nu are nimic in plus fata de filmele epopeice, cu multe desfasurari de forte si constructii grandioase. De la Antonioni la Scola, clasicele au acoperit zone diverse ale cinematografului italian din perioada lui de glorie - comedie, drama, melodrama, film de razboi... Cronaca di un amore/Cronica unei iubiri (1950) e filmul de debut al lui Antonioni (cu Massimo Girotti si Lucia Bosè), anuntand deja stilul si temele ce avea sa-l consacre. Mario Monicelli a fost prezent cu doua filme - La Grande guerra/Marele Razboi (1959), cu Alberto Sordi, Vittorio Gassman, Silvana Mangano, tragi-comedie ce-si pastreaza umorul si gravitatea si astazi; si Amici miei/Prietenii mei (1975), prima parte a unei trilogii de succes in Italia, cu Ugo Tognazzi, Philippe Noiret, Adolfo Celi, Duilio Del Prete, Gastone Moschin... E la fel de cuceritoare ca acum 50 de ani Anna Magnani in Bellissima (1951), din perioada “neorealista” a lui Luchino Visconti. E o melodrama ce nu va cadea niciodata in desuetudine, gratie umanismului si caldurii actorilor si regizorului si gratie stiintei lui Visconti de a merge foarte adanc, in profunzimile sufletului uman.
Iar Una Giornata particolare/O zi speciala (1977), de Ettore Scola, cu Marcello Mastroianni si Sophia Loren in mare forma, e una din acele combinatii perfecte de drama si comedie, cu tuse melo, in care a excelat cinematograful italian.