McNoe pe arca spital

 Fotbalul urmeaza culturile pe propriul risc. Exista in acest joc, asa cum exista in arte sau in politica, o limita, o anume neputinta de a depasi datele culturii. Cand, totusi, cineva sparge incercuirea, ii invatam imediat numele: Cruyff, Maradona, Pele, Di Stefano. In rest, pentru jucatorii care nu se prefac in statui, pentru uriasa majoritate a muritorilor-jucatori, fotbalul e un mod ideal de a reproduce datele stilistice si mentale ale locului de bastina.  Inter Milano va juca mereu italian, chiar daca o face, de mai bine de 40 de ani, sub tabla legii din care iradiaza initialele H.H. Real e un caz inca mai evident. Pe Bernabeu nu se poate juca alt fotbal decat dicteaza aplecarea spaniola spre eleganta si atac. Amandoua orgolioase pana la limita exhibitionismului. Subordonarea stilistica a fotbalului e atat de implinita, incat la poalele ei zace invinsa si dejucata insasi globalizarea, faimoasa fobie a proorocilor anti-McDonald’s care caineaza cu furie asezarea lumii intr-un burger. Cazul englez face demonstratia.

Premiership: no prisoners!

 Arsenal , Chelsea, Liverpool seamana cu o menajerie internationala, convocata de un McNoe insatiabil: portughezi, aproape toti francezii de clasa care nu joaca la Lyon, cehi, ghanezi, australieni, senegalezi, spanioli fac fotbal in colectia de achizitii a celor trei cluburi si toti se incoloneaza in ceva mai mult sau mai putin englezesc. De undeva, din tribuna, din aer, dintr-o obligatie indescifrabila: the english way, modul englez, dicteaza. Adevarat, Arsenal, Chelsea, Liverpool, antrenate de eminente straine, joaca o varianta usor modificata, dar adevarul ramane: in Anglia, pana si adversarii conceptuali ai anglismului joaca englezeste. Un pic mai jos, sub trioul elitar, masa cluburilor din Premiership joaca de-a dreptul fotbal englez. Iar in acest caz, suprapunerea cultura-fotbal devine o problema. Caci anglismul fotbalistic absoarbe tot mai mult, din jur, o lectie aspra si nefericita: etica succesului prin brutalitate, echivalentul unui bombardament care distruge fizic rezistenta atat in defensiva, cat si in oasele adversarului. Fotbalul englez n-a fost niciodata strain de ideea unidirectionala a asaltului fizic, dar, in varianta intarita de cultul salbatic al succesului, asediul nu mai face diferente intre jucatorul advers si persoana civila. Dezechilibrul vine din comercializarea atroce a fotbalului englez. Devenit el insusi o intreprindere pe actiuni, fotbalul a preluat sufletul arid al business-ului si de acolo naravul stupid al agresiunii care admite orice mijloace in cautarea profitului. Echipele din Premiership nu mai iau prizonieri. Berbecele mitos de centrari cu care fotbalul englez pune, de cand lumea, pe nicovala echipele adverse s-a transformat intr-o unealta boanta care loveste orice si oricum.

4 incidente

In mai putin de 2 saptamani, meciurile de pe prima scena engleza au fost intrerupte brutal de 4 incidente greu de asociat cu fotbalul.

 Mai intai, incidentul Thatcher. Mijlocasul lui  Manchester City a presat la o minge care nu mai putea aduce nimic. Pedro Mendes, un portughez ratacit la Portsmouth, era in tusa si controla mingea. Dar viteza de interventie l-a transformat pe Thatcher intr-un proiectil. Cu cotul ridicat ca o coasa, el a lovit, din zbor, fata lui Mendes. Victima a fost proiectata, ca intr-un accident de motocicleta, in panourile publicitare. Mendes si-a pierdut cunostinta. A fost operat de urgenta, dupa ce medicii au depistat o dislocare de oase faciale. Apoi, Reading-Chelsea, meciul pe care Reading l-a abordat de pe pozitii comune cu cetele neolitice care plecau la vanat, nu foarte demult, pe scara evolutiei competitionale engleze. In secunda 20, la o minge aruncata in fata, Petr Cech a iesit sigur, pentru o recuperare de rutina. Mingea era adjudecata. Dar Stephen Hunt nu s-a oprit, desi stia bine ca faza e moarta. Intr-o situatie in care toti jucatorii din afara anglosferei s-ar fi oprit sau ar fi sarit protector peste portar, Hunt a vrut ciocnirea. Cech nu-si mai aduce aminte decat momentul in care a inceput meciul. Apoi, nimic. Socul a fost atat de puternic, incat Cech a cedat, iar osul a apasat pe creier. Portarul lui Chelsea a fost la un pas de moarte. Dupa exact 89 de minute, Cudicini, care intrase, in timp ce la un spital din apropiere Cech era operat de urgenta, a fost scos din joc in acelasi fel. Un corner rau executat a fost prins cu siguranta de Cudicini. Faza era inchisa, dar Soko a facut saritura si s-a proiectat cu toata masa corporala asupra lui Cudicini. Scos cu masca de oxigen pe fata, Cudicini si-a revenit dupa cateva ore. Apoi, la distanta de doar cateva zile, Tottenham-West Ham, un meci de societati termitene. Defoe a ripostat la un fault al lui Mascherano intr-un fel care nu a vizat decat socul si demoralizarea. Cu o miscare iute si scurta, mijlocasul lui Tottenham si-a infipt dintii in umarul lui Mascherano.

Anglosfera: prima planeta rece in expansiune

 De ce ignora fotbalul englez normele si practicile care ocrotesc, in alta parte, printr-un pact reciproc, integritatea jucatorilor? Dintr-o apropiere excesiva de cultura sau, mai bine zis, din gradul scazut de transfigurare a jocurilor engleze. Cand au aparut in lumea moderna, ele au retinut toata violenta de care s-a eliberat simbolic societatea. Legatura a ramas intacta: sportul e un fel de a prelungi, in teren, tranta perpetua a vietii sociale engleze. In afara anglosferei, sporturile au intrat, de la bun inceput, in cizelare si au renuntat sa ilustreze ciocnirile vietii, acceptand, tot mai mult, artificiul. De aici diferenta intre fotbalul englez de asalt corporal si dezvoltarea lui continentala ca arta combinatorie. Ce s-a vazut in 4 incidente si 2 saptamani de  Premiership e radicalizarea vechiului continut englez, care ajunge, odata cu moravurile business-ului de call center, la practica succesului prin vatamare, in care populatia platitoare e populatia tinta. Fotbalul e invitat sa nu mai tina cont de codul onoarei, care stabileste, in Europa sau America de Sud, caracterul sacru al limitelor violentei si al dreptului la joc. In Italia, Spania sau Franta, profesionismul include un respect implicit pentru jucatorul care isi stie meseria si adversarul, stiind ca va fi, la randul lui, protejat. Practica engleza e strict engleza. Problema risca raspandirea prin contagiune fortata. In timp, modelul englez va deveni o metoda reclamata de adversitatea nemasurata a marilor competitii (in special la nivel de club). McNoe ar putea fi curand ridicat la gradul de Capitan de arca-spital.