Memoria ca o prada

Specialista a istoriei comunismului si a relatiilor franco-sovietice, Sophie Coeuré s-a facut remarcata cu opt ani in urma cand a publicat in colectia Archives du communisme - dirijata de Stéphane Courtois la editura Seuil -  o istorie a propagandei sovietice si a filosovietismu­lui in Franta anilor 1917-1939¹. Daca François Furet - dis­parut in urma cu zece ani - ne-a lasat pe aceasta tema remarcabilul sau eseu istoric Trecutul unei iluzii¹, Sophie Coeuré reprezinta tanara generatie de istorici francezi care a putut profita, in anii 1990, de politica de deschidere a fostelor arhive sovietice. Cartea sa Marea lumina de la Rasarit. Francezii si Uniunea So­vietica 1917-1939 utilizeaza din plin sursele inedite pen­tru a reconstitui practicile propagandistice, retelele de influenta, temele de predilectie, momentele-cheie ce au dat nastere longevivului mit sovietic, disipat in Franta abia in anii 1970. Este complementul necesar al lecturii ce­lei mai cunoscute carti a lui François Furet, iar pentru cei interesati in special de istoria relatiilor franco-romane in secolul XX, o lamuritoare incursiune la originile sovietofiliei unei Frante de stanga, care a intrigat, cand nu a in­dignat, cateva generatii de francofili romani.

In noua sa carte - Memoria spoliata* -, Sophie Coeuré ancheteaza, pentru prima data de o maniera com­pleta, delicata problema a arhivelor franceze - publice si private - transportate in Germania in timpul raz­bo­iului si dintre care cea mai mare parte a cazut in mai­ni­le sovieticilor in 1945. Mult timp pastrate in depozite secrete, obiect al zvonurilor si presupunerilor in patria lor de origine, arhivele franceze ascunse de URSS au ie­sit la lumina abia in 1991, dupa esecul puciului de la Moscova. Negocierile, dificile, angajate de francezi pentru restituirea lor, intrerupte de rusi in 1994, dar reluate ul­terior, au dus la repatrierea, in doua etape (1993-1994 si 2000-2002) a cvasitotalitatii arhivelor franceze capturate de Armata Rosie - aproape 7km liniari.

Suntem, in general, mai putin constienti de amploarea spolierii arhivelor si bibliotecilor europene de catre na­zisti si sovietici decat de confiscarea si ascunderea de catre acestia a numeroase obiecte de arta in timpul celui de al doilea razboi mondial. Raptul tablourilor si sta­tuilor a generat o curiozitate si o fascinatie care au de­pasit de mult cercurile specialistilor. Goering, se­lec­tand la Musée du Jeu de Paume capodopere pentru co­lectia sa personala sau Tezaurul lui Priam, disparut din Berlin in 1945 si scos la lumina de Rusia abia in 1993, capteaza mai mult imaginatia decat traseul dosare­lor Ministerului de Interne francez ori chiar itinerariul ar­hivelor "Marelui Orient al Frantei" de la Paris la Moscova via Germania nazista.

Jefuirea arhivelor invinsilor, ne reaminteste Sophie Coeuré, nu este o practica recenta in istoria Europei: la sfarsitul secolului al XVIII-lea, arhivele Poloniei impartite au fost preluate de catre Rusia, Prusia si Austria, iar transferul de opere de arta italiene in capitala Frantei, patronat de Napoleon, a fost dublat de un altul - peste 12.000 de lazi cu documente aduse din Olanda, Italia sau Spania. "Imparatul francezilor" dorea chiar inaltarea unui "Palat al Arhivelor" europene pe malurile Senei. Ceea ce aduce secolul XX, subliniaza cercetatoarea fran­ceza, este "un nou raport", inca "enigmatic" din perspectiva istorica, "intre arhive, razboi si politica, ale carui consecinte au afectat in adancime viata sta­telor si a indivizilor". Traditiile imperialiste, religia na­tionalismului si violenta totalitara si-au dat intalnire in secolul trecut pentru a desavarsi instrumentalizarea poli­tica a arhivelor. Iar jefuirea acestora - la o scara fara pre­cedent - in anii 1939-1945-’46 a avut loc, observa cu finete autoarea, intr-o Europa care ajunsese "la apogeul unei civilizatii a scrisului intim si public", in care bi­bliotecile private erau deja foarte raspandite, "intelectualii acumulau manuscrise, iar administratiile nu cu­nosteau decat dosarele batute la masina sau scrise de mana".

Este un real merit al Memoriei spoliate faptul ca deschide - pe terenul unui capitol singular din istoria ar­hivelor franceze - posibilitati de comparatie intre mo­ti­va­tiile si practicile naziste, respectiv sovietice, relative la arhivele straine cazute in mainile celor doua regimuri. Dincolo de interesul operational imediat al arhivelor Ministerului francez de Interne sau ale Ministerului Apa­rarii, logica germana a inventarierii si confiscarii este revansarda si profund ideologica: aproprierea brutala de documente si fonduri arhivistice considerate "germane", rescrierea - in avantajul Germaniei - a istoriei celei de a III-a Republici si a istoriei relatiilor franco-germane, demonstrarea caracterului "germanic" al regiunilor din estul si nordul Frantei pe care Reichul le reanexase (Alsacia-Lorena) sau avea intentia sa le anexeze. La acestea se adauga obsesiile genealogice cu substrat rasist care explica interesul pentru documentele privind istoria hughenotilor francezi, dintre care multi se refugiasera in Prusia la sfarsitul secolului al XVII-lea.

Nu intamplator Ministerul german al Afacerilor Externe, condus de Joachim von Ribbentrop, se arunca pri­mul, in iunie 1940, asupra arhivelor franceze, urmat in­deaproape de comandourile ideologului-sef Alfred Rosenberg. Actiunile de inventariere si confiscare practicate de oamenii lui Rosenberg, extinse la intreaga Europa ocu­pata, nu vizau doar arhivele publice, ci si bibliotecile, co­lectiile muzeelor de arta si istorie, institutiile ecleziastice. Arhivele si bibliotecile private - cele ale perso­na­li­ta­tilor publice de origine evreiasca sau ale intelectualilor si oamenilor politici de stanga - au reprezentat o tinta de predilectie a confiscarilor. Printre cei care, in Franta, si-au pierdut partial sau total arhivele si bibliotecile perso­nale s-au numarat oameni politici ca Edouard Daladier, Léon Blum, Vincent Auriol sau André Tardieu, intelectuali ca Boris Souvarine, André Maurois, istoricul Marc Bloch, poetul Saint-John Perse sau filozoful Léon Brunschvicg, membri ai unor mari familii precum Murat sau Rothschild. Un interes aparte au trezit, atat ocupantilor germani, cat si regimului de la Vichy, arhivele diferitelor loje masonice si cele ale principalelor institutii ale iudaismului francez (Alianta Israelita Universala) dintre care o buna parte vor lua drumul Germaniei, pentru a ajunge, ul­terior, la Moscova.

Daca, dupa 9 mai 1945, Franta "nu a confiscat sistematic in Germania nici manuscrise pretioase, nici carti, nici tablouri" pentru a compensa pierderile pe care le suferise, in schimb, logica compensatiei si a cap­tu­rarii "trofeelor de razboi" a fost aplicata din plin de sovietici colectiilor de arta, arhivelor si bibliotecilor din teritoriile germane ocupate. Acestei logici i-au cazut prada si arhivele franceze, belgiene sau olandeze depozitate de nazisti in estul Germaniei, in Polonia sau in Cehia. In timp ce o parte din arhiva Ministerului de Externe francez - gasita de militarii americani intr-un castel din Thu­ringia - era retrimisa la Paris, alte fonduri ale ace­lu­iasi minister, capturate de sovietici, plecau, in secret, spre Moscova. In vara anului 1945, 2,5 km liniari de dosare provenind din arhivele Ministerului de Interne francez luau drumul URSS, ca si 30 de vagoane continand documente militare franceze, belgiene si olandeze. Vor urma alte transporturi catre "gulagul arhivelor" sovietice3, in timp ce, subliniaza Sophie Coeuré, URSS primea inapoi de la anglo-americani propriile arhive confiscate de nazisti si localizate in zonele de ocupatie ale puterilor occidentale in Germania. Cu o exceptie insa, notabila: faimoasa arhiva a organizatiei PCUS din regiunea Smo­lensk, transferata, discret, in Statele Unite si care avea sa ramana, mult timp, singura arhiva sovietica accesibila cercetatorilor occidentali.

Contrar interpretarilor sovietice ulterioare, reluate in Rusia postcomunista, "putem vedea in transferul arhivelor franceze in Uniunea Sovietica un al doilea jaf mai curand decat o «salvare» a acestora", scrie So­phie Coeuré. Rapoartele sovietice privitoare la aceste arhive nu vorbesc de nici o "salvare" si, de altfel, observa cu ironie autoarea, "rare au fost cazurile in care soldatii Armatei Rosii au impiedicat prin sosirea lor distrugerea unor arhive ordonata de Hitler".

Depozitate, impreuna cu alte "arhive-trofeu", intr-o cla­dire special construita in nordul Moscovei, documentele franceze au fost supuse practicilor arhivistice sovietice, fiind reclasate in functie de problematica istoriografica si de criteriile ideologice privilegiate de URSS. Re­clasarea s-a facut prin prisma "absentei oricarei distinctii intre arhive publice si arhive private, intr-un regim ce nu mai cunoaste, din anii 1930, alta pro­prie­tate decat cea de stat" si care confisca invariabil documentele personale si cartile celor inchisi sau executati. Se intrevede aici, remarca Sophie Coeuré, un handicap major al arhivistilor sovietici care lucrau cu documentele franceze, imediat dupa razboi: lipsa oricarui contact cu societatile occidentale, imposibilitatea de a-si reprezenta si a intelege organizarea si functionarea acestora.

Imensul efort, continuat pana in perioada Gorbaciov, de inventariere si traducere a documentelor din "arhivele-trofeu" de catre sute de arhivisti recrutati exclusiv din sanul Ministerului de Interne si supusi regimului secretu­lui de stat a dus el, oare, la rezultate palpabile pe plan po­litic si diplomatic? Raspunsul, spune autoarea, se ga­ses­te, in mare parte, in alte arhive ale Rusiei de astazi, inchise sau greu accesibile, precum cele ale ministerelor de Interne, de Externe si al Apararii. Natura infor­ma­tiilor solicitate de liderii sovietici celor care clasau "arhivele-trofeu" ilustreaza traditionala obsesie a spionajului, supravegherii si complotului. Unele tentative de a in­fluen­ta, folosind aceste arhive, relatia PCUS cu leadership-ul altor partide comuniste sunt documentate sau macar sugerate. Numerosi militanti comunisti si socialisti din Germania, Italia, Spania sau din Europa Centrala isi gasisera un refugiu, temporar sau de durata, in Franta interbelica si se stie ca documente, uneori compro­mita­toa­re, ale serviciilor de siguranta franceze din anii 1920-1930 au fost folosite la intocmirea dosarelor mai multor lideri comunisti, precum Màtyiàs Ràkosi, Palmiro Togliatti, Jacques Duclos sau al liderului socialist italian Pietro Nenni, devenit ostil Uniunii Sovietice dupa in­ter­ventia acesteia din 1956 in Ungaria.

In utilizarea, dupa 1945, a arhivelor ca "arma diplomatica minora", sovieticii, observa Sophie Coeuré, au fost adevarati maestri nu doar pe terenul relatiilor cu "democratiile populare", ci si in raporturile cu Franta lui de Gaulle, careia Hrusciov i-a redat cateva documente de la Henric al IV-lea si Ludovic al XVI-lea, fara a lasa sa se intrevada dimensiunile prazii pe care o detinea, in rea­litate, Uniunea Sovietica. Aceasta di­plomatie a arhivelor, ca si reticenta Moscovei fata de eventualitatea unei depline retrocedari aveau precedente in perioada in­terbelica. Intre altele, cercetatoarea franceza invoca atat refuzul initial al sovieticilor de a restitui Romaniei ar­hivele si operele de arta trimise in Rusia in 1916, cat si retrocedarile de documente istorice si obiecte de arta apartinand tarii noastre, la care acestia au consimtit in 1935 si 1956, din ratiuni politice. Problema nerezolvata a stocului de aur al Bancii Na­tio­nale a Romaniei, confiscat de bolse­vici in 1918, este si ea mentionata.

Dupa 1991, itinerariul discontinuu al negocierilor care au dus la restituirea arhivelor franceze a fost grevat, in Franta, de memoria razboiului si a comunismului, iar in Rusia de sensibilitatile unui ego national ranit si de "con­trarevolutia arhivelor" care, de un deceniu incoace, limiteaza accesul la fondurile sovietice. Fina­lul cartii ne aduce o remarcabila re­flectie asupra destinului arhivelor ca "simptom" al raporturilor dintre violenta totalitara, pa­trimoniu si memorie in secolul XX. Chiar daca, in com­pa­ratie cu Gulagul si cu Auschwitzul, furtul arhivelor prac­ticat de cele doua mari puteri totalitare ramane o "crima minora", aceasta forma de "memoricid", la scara colectiva sau individua­la, este o parte inseparabila din mostenirea tragica a secolului trecut.

1. Sophie Coeuré - La grande lueur à l’Est. Les Fran çais et l’Union Soviétique 1917- 1939, Seuil, Paris, 1919.

2. François Furet - Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunista în secolul XX, Humanitas, 1996.

3. Dupa formula întrebuintata de cercetatoarea rusa Tatiana Horhordina

* Sophie Coeuré -  La mémoire spoliée. Les archives des Fran çais, butin de guerre nazi puis soviétique, Payot, Paris, 2007.