Memoriile deformate ale unui şef de lagăr

Memoriile lui Feodor Mociulski nu sunt altceva decât o încercare de a scoate în evidenţă şi de a dovedi că în Gulag şi pentru NKVD au lucrat şi oameni luminaţi, cinstiţi, poate puţin naivi, dar foarte patrioţi, în sens comunist şi sovietic.

Lectura memoriilor lui Feodor Mociulski (Şef în Gulag. Amintirile unui ofiţer so­vie­­tic, Editura Corint, 2013¹) îţi lasă o sen^­za­ţie amestecată - tot timpul eşti confruntat cu dilema dacă şi cât să-l crezi, cât omite şi cât re­prezintă doar uitarea ome­nească, care şterge mai ales amintirile neplăcute. Pen­tru că această carte a fost scrisă după mai bine de pa­tru decenii de la implicarea lui Mociulski în Ad­mi­nis­traţia Generală a La­gă­re­lor (Gulag).

Provenind dintr-o familie de condiţie modestă din Bielorusia, mutată însă la Moscova în preaj­ma Marii Terorii (se pare că ta­tăl său simţise pericolul şi s-a fă­cut pierdut, iar şi aceasta era, într-adevăr, o modalitate prin care cei mai prevăzători au adoptat-o cu destul succes), tânărul Mo­ciulski a fost angajat ucenic strungar în­tr-o fabrică. Datorită originii sale, a reu­şit să facă în paralel şi Institutul de Căi Fe­rate din Moscova, obţinând diploma de in­giner în căi ferate, fapt care l-a adus în aten­ţia organelor NKVD-iste care, în 1940, i-au propus, atât lui, cât şi altor doi ti­neri colegi, „să-şi servească ţara“ în nor­dul îndepărtat sovietic, unde Stalin plă­nu­ia să lege bazinul carbonifer Vorkuta (de­ser­vit de munca sclavagistă a zeci de mii de deţinuţi politici din complexul pe­ni­ten­ciar Vorkutalag), de restul Rusiei printr-o lungă cale ferată de 500 de kilometri, pâ­nă la Kotlas (unde se afla un alt mare la­găr de tranzit). Autorităţile sovietice îşi lu­au măsuri de prevedere în cazul în care URSS ar fi fost invadată de Germania, dat fiind faptul că celălalt mare bazin car­bo­nifer, Donbassul ucrainean, se afla în po­tenţiala rază de acţiune a tancurilor şi avi­oanelor germane. De altfel, acesta a fost un raţionament corect, care a permis in­dus­triei sovietice să înlocuiască trans­por­turile de cărbune din Donbass cu cele din Vorkuta. Mociulski îşi apără timid op­ţiu­nea de a accepta oferta: „Pentru noi, mun­ca pe care o făcea NKVD era învăluită în mister, acundea ceva inexplicabil şi ex­tra­ordinar de important pentru siguranţa ţării noastre“. Îmbarcat în această aven­tură exotică (pentru el, spre deseobire de cea a milioanelor de concetăţeni de-ai săi pentru care era chiar ultimul act exis­ten­ţial), parcurge un traseu lung: ia trenul din Moscova către Arhanghelsk, apoi un vapor şi navighează în Marea Albă şi în Ma­rea Barents, acostând în micul port Na­rian Mar, de unde ia o navă cu tonaj mai mic, care putea să navigheze pe râul Pe­ciora, ajungând după 45 de zile la Abez (în RSSA Komi), un mic oraş unde se afla administraţia Peciorlag. În aceste locuri uitate de Dumnezeu se putea ajunge doar două luni pe an. Mociulski, încă din acest moment al voiajului, ia un prim contact cu masa de lu­cru: deţinuţii care erau trans­portaţi în cala navelor maritime şi fluviale, iar apoi – spre deosebire de el, care a parcurs o bună bu­cată din drum şi călare – pe jos, în marşuri forţate de 20-30 de kilometri pe zi, mânaţi de gardieni înar­maţi. Interesantă este des­crierea Peciorlagului, care era atât de vast, încât era împărţit în trei regiuni, fie­care fiind la rândul ei divizată în sectoare unde se aflau instalate mai multe lagăre de deţinuţi, având drept obiectiv cons­trui­rea câte unui segment din calea ferată. La­gărul pe care l-a preluat şi manageriat el (Pernaşor) trebuia să construiască nu mai puţin de 20 de kilometri de cale ferată. Având în vedere distanţa de 500 de ki­lo­metri, un calcul simplu şi aproximativ ne poate oferi cifra de minimum 25 de lagăre de deţinuţi afectaţi doar acestui obiectiv militarizat, cum precizează cu mândrie Mo­ciulski. La 1 ianuarie 1940, Peciorlag avea doar 3.800 de deţinuţi, după un an cifra ajungând la 35.000, iar în iunie 1941, la nu mai puţin de 92.000².

Întreaga materie a memoriilor sale nu este altceva decât o încercare de a scoate în evidenţă şi de a dovedi că în Gulag şi pen­tru NKVD au lucrat şi oameni luminaţi, cinstiţi, poate puţin naivi, dar foarte pa­trioţi, în sens comunist şi sovietic. Pe lân­gă organizarea producţiei, principala preo­cupare a lui a fost aceea de a îmbunătăţi viaţa deţinuţilor, chiar dacă recunoaşte că nu avea cuie pentru a ridica barăci, echi­pa­mentele şi hrana rămăseseră în portul Peciora, dezorganizarea fiind la mama ei acasă. Hrana cam lipsea: „Aveam destulă apă şi lemne, dar puţină mâncare“. Con­firmă regimul alimentar de înfometare şi exterminare: deţinuţii „leneşi“ şi care nu-şi îndeplineau norma (dar nu face ni­cio­da­tă nici cea mai mică referire la valoarea ei) primeau doar o zeamă chioară şi 300 de grame de pâine pe zi. Cu deţinuţii a avut o relaţie ambivalentă şi este imposibil de stabilit cu exactitate care a fost natura ei reală, putem doar să analizăm cir­cum­spect: „Majoritatea deţinuţilor se adap­tau repede la condiţiile muncii fizice şi în­cercau să se conformeze normelor pe ca­re trebuiau să le îndeplinească“. Fiind un şef luminat, le oferă, chipurile, po­si­bi­litatea de a se întoarce în lagăr mai re­pe­de, dacă terminau norma, şi nu la ora 18, cum era regulamentul. Însă, din amintirile deţinuţilor, normele erau atât de mari, în­cât nici măcar cei bine hrăniţi nu aveau cum să le îndeplinească. A avut probleme mai degrabă cu infractorii care refuzau să muncească, iar pentru a-i potoli îi ame­ninţa şi el cu izolatorul (închisoarea de ma­ximă siguranţă din interiorul lagărului).

Fiind transferat într-un alt lagăr, a dat doar peste deţinuţi politici, oameni foarte educaţi şi care nu înjurau precum de­lin­c­venţii. Observă sosirea unor convoaie de de­ţinuţi din Polonia Orientală şi-i judecă cu superioritate şi dispreţ pe nobili (doar nişte oameni bine îmbrăcaţi, încă în hai­nele lor civile), rodul deformării sale ideo­logice. Vede cum doi dintre ei, puşi să ca­re cărămizi, ar fi folosit bucăţi de ziar pen­tru a nu se murdări, umplând cu doar do­uă cărămizi roaba, şi este aproape bucuros când orgolioşii imperialişti au fost sur­prinşi de raţia de mizerie acordată la fi­nalul zilei, în funcţie de efortul lor. De altfel, din când în când, vechea educaţie sovietică se interferează în discursul său de om liber. „Zekii intelectuali puteau să provoace (şi uneori chiar provocau) un mare scandal din nimic, pentru a le face rău civililor pe care nu-i plăceau.“ În­cepând cu 1942, au ajuns în Gulag şi pri­zonerii de război germani, care munceau foarte eficient şi disciplinat, spre sa­tis­fac­ţia sa. Cumulând atât funcţia de şef de lagăr, cât şi pe cea de brigadier-şef, adică atât pe cea de a administra în sine lagărul, cât şi de a organiza munca în afara lui, din cauza lipsei personalului civil, de­pin­dea în mod strâns de rezultatele obţinute de deţinuţi, riscând să ajungă şi el deţinut (sau, şi mai rău, au fost cazuri când şefii de lagăre chiar au fost împuşcaţi), dacă nu îndeplinea norma şi obiectivul.

Sta­tu­tul civililor - apropiaţi NKVD sau făcând parte din NKVD - era unul privilegiat: nu numai că primeau salarii mult mai mari decât în restul Uniunii Sovietice (în plus, nici nu prea aveau ce face cu ba­nii, îi jucau la cărţi), dar erau apro­vi­zio­naţi regeşte. Administraţia lagărului Pe­ciorlag avea un mic magazin aprovizionat cu toate cele necesare direct de la Mos­co­va. Fiind un element de încredere, la un moment dat i se trasează o sarcină vitală: să construiască un terasament uriaş pe unul dintre malurile râului Peciora, peste care să fie ridicat un pod. Nici nu a fost numit bine peste acel lagăr, că a reuşit printr-o planificare raţională şi iluministă să crească acea cantitate de pietriş şi pă­mânt de 10 ori! Numai bine, pentru că a primit inspecţia administraţiei centrale. Pentru a ne da seama de condiţiile ne- şi supraomeneşti pe care au trebuit să le în­du­re deţinuţii (el se plimba călare şi su­pra­veghea) în construcţia acestei căi ferate de 500 de kilometri, trebuie precizate carac­te­risticile topo- şi geografice ale zonei. Care, opt-nouă luni pe an, era complet în­gheţată şi acoperită de zăpadă, cu un frig între -30 şi -40 de grade și furtuni de ză­padă. Aproape că nu exista primăvară în ace­le zone nordice, situate pe sau în ime­diata apropiere a Cercului Polar. Dintr-o dată, dezgheţul masiv ducea la inundaţii şi imense mlaştini, de unde ieşeau roiuri de musculiţe care-i chinuiau teribil pe oa­meni şi pe animale.

După cum remarca foarte per­ti­nent şi Deborah Kaple în pos­t­faţa la ediţia în limba engleză, Mociulski nu menţionează nici măcar o dată vreun deţinut ca­re să fi murit lucrând la sectorul de cale fe­rată deservit de lagărul condus de el. Şi asta în timpurile atroce ale celui de-al doi­lea război mondial (1941-’45), când anual mu­reau între 15-25% din întreaga po­pu­laţie a Gulagului. Este imposibil ca Feodor Mociulski să nu fi văzut cu ochii lui cum mureau deţinuţii, mai ales că se mân­dreşte că făcea dese inspecţii la locurile de muncă. O altă neclaritate sau omitere fla­grantă. În postura lui dublă, de şef de la­găr şi brigadier-şef (pe care o recunoaşte), el avea acces direct la toate datele privind „evoluţia demografică“ (mai degrabă in­vo­luţia) a lagărului. Fiecărui şef de lagăr i se raporta zilnic numărul de decese pe care şi el, la rândul său, le transmitea la sediul complexului de lagăre de care aparţinea (în cazul lui Mociulski, la Abez, sediul Peciorlag). Nu face nici o referire la baraca specială destinată muribunzilor, an­ti­ca­me­ra morţii, un fel de morgă, şi nici la vreo înmormântare³.

Memoriile lui Mociulski, unice din ştiinţa noastră în materia memorialistică despre Gulag, nu sunt construite decât pentru ca autorul să dovedească faptul că şi în in­te­riorul chitului s-au aflat conducători lu­mi­naţi, descurcăreţi, feţe umane ale sis­te­mu­lui represiv. Interesant este de ce s-a apu­cat Mociulski să le şi scrie. E drept, con­damnă la final câteva dintre crimele sta­li­nismului, mai mult pentru că au întinat idealurile generoase ale socialismului, dar este evident că nu vrea sau nu poate să mear­gă până la capătul penitenţei, recu­noscând-şi explicit partea din vină. Pro­babil că în această logică trebuie să cău­tăm inexistenţa referirilor la moartea con­cretă a deţinuţilor: el, în calitate de şef de lagăr, ar fi fost direct responsabil şi, cum crimele împotriva umanității sunt im­pres­cripibile, el ar fi putut fi tras la răspundere penală chiar după apariţia cărţii. Dacă Parchetul rus sau autorităţile ruse ar fi avut în vedere vreodată o decomunizare au­tentică. Cum ar veni, nu s-a băgat sin­gur în gura lupului. Sacrificiile sale de pâ­nă în 1944 (căci, până în 1946, a fost mu­tat într-un alt lagăr al Gulagului de lângă Orel, Rusia Centrală, unde se lucra tot cu mâ­nă de lucru sclavagistă la repararea şo­selei Moscova-Harkov, distrusă de război) s-au dovedit a fi benefice pentru cariera lui ulterioară, Partidul răsplătindu-l cu o carieră diplomatică în RP Chineză, Tai­landa (în slujba NKVD şi ulterior KGB), iar apoi tocmai în cadrul Comitetului Central al PCUS. Rămâne un mister de ce a simţit nevoia să mărturisească chiar şi acest adevăr parţial, dar, ştim bine, conştiinţa umană urmează căile ei misterioase.

Note

1. Versiunea în limba engleză a apărut în 2011.
2. Și pe fondul anexărilor teritoriale sovietice din 1939-’41 - Polonia Orientală, Ţările Baltice şi Basarabia şi Bucovina de Nord.
3. Care erau colective, în gropi comune - în anii 1990-2000 s-au descoperit nenumărate. Teoretic, ar trebui să fie cel puţin una lângă fiecare lagăr, iar ele au fost aproximativ 400.