Pe aceeași temă
De la deschiderea sa, în anul 1967, Mark Tape Forum din Los Angeles este un teatru care a cules toate premiile posibile ale industriei de profil, inclusiv un Premiu Tony pentru excelenţă, încă din 1977. Sala amfiteatru cu 739 de locuri a fost pusă la dispoziţia multor dramaturgi care au găsit aici un mediu fecund. Piesele dezvoltate pe scena de la Mark Tape Forum au cules numeroase Premii Tony şi Pulitzer pentru dramaturgie, cea mai cunoscută fiind Îngeri în America (Partea Întâi) de Tony Kushner. Stagiunea ţine din ianuarie până în decembrie, fără întrerupere, perioadă în care se joacă consecutiv cinci-şase spectacole. Printre ultimele şi cele mai răsunătoare producţii se numără Livada de vişini de Cehov, cu Annette Bening în rolul Ranaevskaia Liubov Andreevna.
Spectacolele de teatru încep de obicei la ora 8, dar lumea începe să vină cu o oră înainte. Foierul are un bar unde mulţi aleg să stea la un pahar de vorbe, într-un spectacol rafinat care te obligă să te întrebi cât este pur şi simplu o idee de business şi cât este de fapt un omagiu adus lui Dionyssos, zeul grec al vinului, a cărui celebrare publică a inspirat naşterea tragediei.
Menajeria de sticlă de Tennessee Williams a avut premiera la Mark Tape Forum în 1 septembrie şi s-a jucat până la mijlocul lunii octombrie. Deşi spectacolul are patru personaje, afişul o reprezintă pe Judith Ivey, protagonista rolului Amanda Wingfield, mama. Unul dintre criticii de la New York Times a fost de părere că actriţa, cunoscută publicului român în special pentru rolul mamei lui Kevin Lomax (Keanu Reeves) din filmul Avocatul Diavolui (1997), face rolul vieţii.
„Nu pot să demasc suferinţa umană decât dacă am trăit-o eu însumi“ scria Williams. Iar Menajeria de sticlă este piesa care i-a adus primul răsunător succes. Locul pe care această piesă o ocupă în lumea teatrului american redă exact măsura unei poveşti autobiografice care vorbeşte elocvent atât despre lumea americană a Sudului, dar şi despre familie ca despre un cenzor al sinelui.
Spectacolul a fost pus în scenă de Gordon Edelstein, regizorul care a lucrat în 2007 şi în România, la Teatrul de Stat din Constanţa, în timpul directoratului doamnei Beatrice Rancea. Vrăjitoarele din Salem (Arthur Miller), spectacolul montat la Constanţa, a punctat ca un meteorit istoria teatrului românesc, prea puţini critici acceptând modalitatea nouă de lucru şi tratându-l mai degrabă ca un experiment decât ca o oportunitate pentru modernizare şi deschidere spre profesionalismul artistic de tip american, cel mai complex şi eficient model de rentabilizare teatrală.
La Mark Tape Forum sala s-a umplut repede, iar la câteva minute după ora opt luminile s-au stins. Numai că sute de mici beculeţe şi-au făcut apariţia, marcând scările şi ieşirile de urgenţă. „Nu jucăm decât dacă se stinge şi lumina de urgenţă“, mi-a venit în minte replica răstită a Creatorului de teatru al lui Thomas Bernhard. Şi avea dreptate să se revolte! Întunericul uneşte sala cu scena, creează întrepătrunderea între cele două lumi, cu o putere pe care numai aplauzele de final o mai sparg. Dar având planul sălii marcat corect, cu toate semnele exterioare ale unei civilizaţii avansate axate pe prevenirea dezastrelor, spectacolul părea să intre în spaţiul scenei ca o inundaţie controlată, reflector cu reflector, actor cu actor, personaj cu personaj. Totul devine exterior şi e greu să crezi că te-ar putea afecta, că vei simţi ceva cu o intensitate care te va duce cu gândul, măcar pentru o secundă, la catharsis.
Menajeria de sticlă este povestea unui tânăr, Tom, lucrător la un depozit, care are o viaţă modestă, locuind cu o soră, Laura, cu nevoi speciale, şi o mamă care pendulează între tiranică şi victimă. Tom este cel care întreţine familia. E obligat să lucreze, deşi are visele lui. E scriitor şi uneori se ascunde câteva minute în toaletă, la serviciu, pentru a lucra la rime. Mama, Amanda, încearcă să-şi ajute fiica înscriind-o la o şcoală de dactilografe, numai că Laura este atât de timidă încât după primele ore refuză să le mai urmeze.
Amanda e conştientă că nu va putea să-l mai ţină mult pe Tom. În fond, e fiul unui tată care a fugit în lumea largă şi nu s-a mai întors. Aşa că planul ei este să-i găsească Laurei un soţ, cineva care să aibă grijă de ea. Laura este o femeie fragilă, un copil neterminat. Defectul fizic vine să accentueze o fiinţă a cărei viaţă se scurge îngrijind o colecţie de figurine de sticlă, pe care le curăţă de praf şi le relochează, ca şi cum ar fi oameni. Tom invită la cină un coleg de serviciu, un fost coleg de liceu de care Laura fusese îndrăgostită. Întâlnirea dintre cei doi este plină de tandreţe. Şi deşi cei doi se sărută, Jim trebuie să se retragă: el are deja o logodnică. Cina este un eşec, iar mama, care sperase să-şi găsească ginerele, resimte noua întorsătură a sorţii ca un act de trădare de care numai fiul ei este vinovat. Tom nu mai poate fi martorul atâtor neputinţe şi iluzii, aşa că se hotărăşte să fugă de acasă, să se aventureze în lume, cu speranţa că măcar pe el se va mai putea salva.
Piesa este de un dramatism tulburător: o societate care, din cauza dificultăţilor, consumă inclusiv cea mai puternică legătură, respectiv relaţia de sânge. Într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic, era interesant cum această piesă despre responsabilitate şi supravieţuire va fi tălmăcită. Şi surpriză... Chiar de la primele cuvinte rostite de Tom, personajul povestitor care îşi rememorează trecutul, spectatorul se află în faţa unei descoperiri uimitoare: umor în Tennessee Williams. Poate e ultimul lucru la care cineva s-ar fi putut gândi citind acest text, deşi câteva replici sunt atât de concentrate încât cuprind sens numai dacă le imaginezi ca umor... numai că umorul este negru, în ton cu nota gravă a întregii piese.
Gordon Edelstein a apelat însă la comedie. Accentele sunt astfel puse încât, până în ultimele 10 minute, spectacolul este o comedie sinceră despre aparenţă, despre viaţa care te lasă să trişezi puţin, scăpându-te de obligaţii solicitante. Engleza americană cu accent sudic a adus o oarecare lentoare în reacţia personajelor, situaţie care a plusat latura comică. Amanda era femeia nostalgică, mai degrabă închisă de bună voie în propriul trecut decât conştientă de prezent. Tom părea un tânăr cu un uşor retard, mereu gata de a se victimiza în relaţia cu mama. Laura era o femeie inocentă şi naivă, iar Jim un mic şmecheraş cu maniere.
Chiar şi finalul a reuşit să menţină firul emoţional al lecturii în notă comică, disperarea Amandei părând mai degrabă reacţia unei femei care nu primeşte ce vrea şi nicidecum disperarea unei mame care priveşte cu frică şi neîncredere ziua de mâine.
După aproape trei ore de spectacol, publicul a aplaudat intens pentru câteva zeci de minute, cât să apuce actorii să mulţumească o dată. Chiar dacă, în portretizările alese de regizor, actorii: Patch Darragh (Tom), Judith Ivey (Amanda), Keira Keeley (Laura) şi Ben McKenzie (Jim) au jucat impecabil, spectatorii au fost economi cu timpul petrecut aplaudând. Se simţeau acoperiţi, de vreme ce cardul bancar al fiecăruia în parte decartase deja o sumă frumuşică. Şi apoi, la Los Angeles, la fel ca oriunde în America, „time is money“. //
Ioana Moldovan este bursier Fulbright la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.
