Mihai Botez - portret în zigzag

Pentru oamenii familiarizați cu viața publică din vremea lui Ceaușescu, traiectoria urmată de Mihai Botez a fost presărată de un șir de miracole. Cu o formație științifică de matematician, încununată de un doctorat încă din tinerețe, convertit apoi spre sociologie și viitorologie (I.D. Sîrbu: „Eu când spun Futurologie, o spun ca înjurătură“), protejat de ministrul comunist Malița, lăsat să meargă de două ori cu bursă de studii în SUA, la Woodrow Wilson Center (în 1976 și 1987), și la un congres de specialitate din Madrid (octombrie 1985), Botez se afirma totodată ca un critic perseverent al ceaușismului, în etapa strângerii șurubului. Dădea interviuri nestingherit și i se prezentau sinteze critice la Europa Liberă, în La Nouvelle Alternative, în L’Express, conversa în România cu corespondentul lui Washington Post, frecventa ambasadele occidentale, unde se întreținea cu specialiștii acreditați. Era îndepărtat din conducerea unui institut de cercetări, dar era lăsat să se voiajeze la capitaliști. Așa o fandare largă nu se mai văzuse de pe vremea lui Nicolae Breban, care critica de la Paris socialismul, în timp ce era, la București, membru în Comitetul Central al PCR. Bine-bine, Breban era prieten cu tovarășul general Pleșiță, pe care-l ținea zelos la curent cu noutățile ce apăreau în lume („Ei, servim cultura şi ţara!“) - dar Botez cui îi raporta oare?

Unde mai pui că, după decembrie 1989, într-o fulgurantă revenire din exilul său american, militantul pentru democrație era să ajungă prim-ministru fesenist! Și-apoi, cât ai clipi din ochi, adversarul comunistului Ceaușescu a țâșnit pe firmament ca ambasador al socialistului Iliescu (la New York și Washington). O asemenea evoluție mirobolantă la scena deschisă avea, mai mult ca sigur, vânjoase rădăcini prin culise. Multă lume se întreba, curioasă, de unde vine briza care agită zmeul la înălțime? Radu Ioanid și-a propus să facă lumină, publicând o carte de 442 pagini, cu documente de primă sursă despre Mihai Botez, preluate din Arhiva Direcției Securității Statului (DSS) și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Radio Free Europe (RFE-CEU), Serviciul de Imigrare și Naturalizare american (INS), Departamentul de Stat de la Washington (SD), FBI, Reagan Library, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Clinton Library. Dacă atâtea instituții serioase și-au ațintit privirile asupra unui singur om, este limpede că aveam de-a face cu un pion important în schimbul de idei și informații, peste zidul ridicat de Războiul Rece.

Cartea urmărește trei zone distincte de activitate a lui Mihai Botez, prezentate succint de Radu Ioanid și ilustrate apoi prin documente: relațiile disidentului cu Securitatea, cu autoritățile americane și cu postul de radio Europa Liberă. În ce privește prima direcție, Radu Ioanid subliniază că „dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin douăsprezece informări directe și șase indirecte, datate 1983-1985, toate provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Între aceste rapoarte, informările directe provin clar de la Mihai Botez. Douăsprezece dintre ele sunt «semnate» Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una dintre ele fiind semnată şi datată olograf. Restul de șase informări sunt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez sau înregistrările convorbirilor dintre Ureche și Botez despre Tudoran. De la raport la raport, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) se estompează în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti“.

Pălăvrăgeala amicală a lui Botez cu Ureche (ce nume predestinat!), în care „sursa“ face inițial elogiul amicului Tudoran, în tentativa de a-l proteja, devine apoi o hăituială tot mai solicitantă pentru futurolog. O consemnează și ofițerul: „Raportez că la această întâlnire B.M. Horia a fost foarte nervos și și-a exprimat dorința de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Dorin Tudoran care actualmente se află la mare cu familia pentru circa 10-12 zile. (...) Menționez că Botez Horia a afișat la această întâlnire o permanentă stare de neîncredere și suspiciune în organele noastre subliniind că nu îi face plăcere să își «toarne» prietenii (români). Am încercat să îl temperez, lucru care nu a reușit decât parțial“.

În fața probelor textuale concrete, care ies la suprafață din tainițele arhivelor și sunt incluse în pagini de carte, devin bizare eforturile unor opiniomani de-a răsturna și în prezent adevărul. Mai zilele trecute, într-un grupaj de comentarii găzduite de revista Observator cultural, Gabriel Andreescu scria ferm despre situația revelată: „Nimic care să susţină teza colaborării cu Securitatea. Dimpotrivă“. Stăruința cu care fostul teoretician al disidenței contestă evidențele, de când a renunțat la burlăcie, pentru a-i inocenta pe unii ciripitori la Secu, ține de un fenomen psihologic-moral ce merită o cercetare separată.

Că Mihai Botez nu de simple trăncăneli benigne se ținea cu locotenent-colonelul Marian Ureche este în măsură s-o aprecieze chiar victima turnătoriilor sale. Dorin Tudoran a trăit un adevărat șoc, atunci când a înțeles că bunul său prieten îl ajuta, pe de o parte, să-și expedieze în Occident textele de protest anticomuniste, iar pe de altă parte îl livra cu arme și bagaje torționarilor, dezvăluindu-le punctele lui sensibile. „Printre motivele care m-au neliniștit în legătură cu documentele legate de Mihai Botez aflate în dosarul meu de urmărire informativă rămâne și acela că nu povești construia Mihai spre a mă proteja, ci că oferea Securității, cu o imprudență de neînțeles, amănunte care mă făceau și mai vulnerabil decât eram – stările mele de spirit, îngrijorările provocate de boala copilului, ce discutam în casă la Nicu Stăncescu, ce aveam de gând să scriu și să trimit în afara țării, promisiunea că va încerca să obțină de la mine copia nu-știu-cărui document la care lucram etc. Povești construiește Andreescu.“

De altfel, legăturile lui Mihai Botez cu serviciile românești urcă până la bursa americană din 1976, de la Woodrow Wilson Center, când i-a dat rapoarte scrise generalului Gheorghe Anghelescu, rezidentul Direcţiei de Informaţii Externe (DIE). Activarea sa intensă în jurul lui Dorin Tudoran pare să reflecte un moment de criză, când Securitatea nu voia să scape situația de sub control. Astfel încât i-a fost tolerat jocul dublu, prin care trimitea manuscrise anticomuniste la americani și-i turna pe români (și pe americani) la români. Singurul care n-a știut de duplicitatea amicului generos a fost disidentul Dorin Tudoran, care, el, a făcut greva foamei, câteva zeci de zile, în mod autentic.

Legăturile de culise ale lui Botez cu oficialitățile americane se întind, de asemenea, pe durata multor ani. Documentele arată cum a fost „pilotată“, oficial și grijuliu, atribuirea celor două burse peste ocean, în speranța încurajării unui om de încredere, cu influență, în problemele românești. Rapoartele Ambasadei Americane consemnează - și arhivele Departamentului de Stat păstrează - cele mai mici zvonuri în privința lui Mihai Botez: că a fost agresat pe stradă, că ar fi murit la spital în anii ’80 (informație dezmințită rapid), că a fost mutat cu serviciul la Tulcea (motiv pentru care un ofițer al ambasadei protestează pe lângă doi diplomați români) etc. Câteva zeci de pagini ale cărții atestă grija deosebită cu care Washingtonul îi urmărea personalitatea, gesturile publice, precum și treptata erodare a încrederii pe care o inspira. Raportul confidențial din 9 martie 1987, trimis de ambasadorul Kirk în centrală, sintetizează exact jocurile multiple ale personajului: „Legătura noastră principală cu Botez este în contact apropiat cu el mai bine de doi ani. Legăturile lui cu noi există de mult mai mult timp, bineînțeles, și includ ofițeri mult mai importanți acum («much more senior officers»), care au fost la post aici de-a lungul anilor. Dar pare contradictoriu («puzzling»), chiar deliberat eronat. Canalul său de comunicare direct cu cercurile superioare a dispărut, dar el pare să aibă în continuare legături private cel puțin în unele sfere ale eșalonului de vârf. Un lucru nu s-a schimbat, natura conspiraționistă a politicii Bucureștiului și pericolele jocurilor pe care el [Botez] le practică. În concluzie, deși avem unele întrebări în legătură cu evenimente recente (și unii aici își pun întrebări în legătură cu adevăratele sale loialități), avem tendința să le acceptăm pe amândouă ca reale“.

Relațiile lui Mihai Botez cu postul de radio Europa Liberă cunosc o amplă fluctuație. Foarte bun prieten cu directorul Vlad Georgescu, la rândul lui bursier la Woodrow Wilson Center, futurologul beneficiază de afecțiune și sprijin constant în transmiterea gesturilor sale de protest, a interviurilor din presa occidentală, a studiilor politologice prezentate la simpozioane. „Iubite Vladone“, i se adresează disidentul în noiembrie 1983. I se oferă un post de redactor, dacă se va hotărî să plece din țară - propunere pe care Botez o declină. Virgil Ierunca și Alain Paruit difuzează un dialog cu el, în emisiunea Povestea vorbei.

Câțiva ani mai târziu, Monica Lovinescu notează în jurnalul ei că au apărut probleme și în direcția respectivă: „Mihnea foarte prost impresionat de reacția violentă a lui Vlad la știrea că, în loc să facă escală la Frankfurt și să-l întâlnească pe el, Botez vine să ne vadă pe noi la Paris. Nu-i mai dă bani, se dezinteresează de el, după ce promitea să-l ia director adjunct la FE. Mihnea conchide: o criză de gelozie“ (30 aug. 1987). Doar atât? Sau îndemnurile de prudență, plecate de la Ambasada Americană din București, au ajuns cumva și la conducerea Europei Libere? După moartea lui Vlad Georgescu, de un cancer galopant, candidatura lui Mihai Botez la conducerea secției române a postului de radio cade în gol.

Aceeași involuție radicală în raporturile lui Botez cu „Monicii“. La prima întâlnire: „Entuziasmul ni se întărește după ce, singuri cu el, ne ducem la restaurant în Cartierul Latin. Surpriza a fost totală. Mai întâi, așteptam un «tinerel» de vreo 45 de ani și pare mai bătrân ca V. (Pe unde trece, Securitatea lasă urme - și el e deseori chemat la ei.) În plus, modestia pe care o simțisem și la telefon, și care se confirmă. În sfârșit, o cultură profundă, o inteligență ascuțită, o maturitate, o capacitate de analiză pe care lectura eseului său «sociologic» Lumea a doua nu mă lăsaseră în nici un fel s-o presimt“ (21 oct. 1985). Atunci când Mihai Botez devine propunerea lui Iliescu la postul de prim-ministru, Monica Lovinescu, deși a văzut multe la viața ei, rămâne cu gura căscată de uimire: „Din nou istoriile românești depășesc orice ficțiune. «La difficulté est de rendre le vrai vraisemblable», scria Camus“ (14 oct. 1992) [E greu să faci adevărul verosimil.] Alunecarea pe tobogan continuă, după stabilirea fostului anticomunist peste ocean: „Ei toți în Statele Unite (Tudoran, Matei C., Nemoianu care nici nu-l mai primește în casă) îl cred pe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se știe de unde e așa bogat și aruncă banii pe fereastră. Încercăm să-i scoatem gărgăunii securiști din cap: orice se poate crede despre Botez, dar asta nu“ (5 ian. 1993). Când e numit ambasador la ONU: „adică acceptă să semneze operația de cosmetizare a lui Iliescu, care în interior e cu ceaușiștii de la România Mare și toți extremiștii de dreapta, blochează reformele etc., iar în exterior vrea să impună potemkiniada democratizării. Ar fi trebuit să fim blazați de atâtea dezamăgiri. Și iată că nu suntem. Decepția cu Botez e mare“ (13 iunie 1993). În fine, se consemnează sec ruptura, odată cu vârful de „carieră“ al celuilalt: „Mihai Botez ajuns ambasador la Washington (ambasadorul lui... Iliescu) nu ne mai interesează. I-am fost chiar recunoscători că atunci când a trecut prin Paris și l-a văzut pe Mihnea, n-a încercat să dea de noi. Tot nu i-aș fi răspuns“ (8 august 1994).

Teancul de acte confidențiale, publicat acum de Radu Ioanid, vine să arunce o lumină crudă asupra reprezentației din culise a lui Mihai Botez. Lucruri intuite, bănuite, disputate de-a lungul anilor capătă un gir evident. Firește că modelul colorat, de pe fața covorului, e mai coerent în zigzag decât împletitura de pe spate, urmărită în firele ei multicolore: numeroase repetiții, formule birocratice și expresii butucănoase ale documentelor nu fac din această carte o lectură de plăcere. Dar au utilitatea de a limpezi lucrurile, pentru toți cei de bună-credință.