Mircea Cartarescu, Orbitor. aripa dreapta

 Orbitor, proiectul literar romanesc cel mai plin de ambitie, dar ambitie autoeducata si direct proportionala cu resursele, se incheie - dupa mai bine de 10 ani (Aripa stanga aparea in 1996) - cu pagina 572 a Aripii drepte, in care, hotarate, in bold si majuscule, cum doar la sfarsitul cartilor de demult mai poti sa vezi, sunt scrise cuvintele: "Sfârsitul volumului al treilea". Mai mult, "Sfarsitul cartii".

Sa incepem atunci cu... "sfarsitul cartii". Ocupand aceasta pozitie privilegiata, foarte vizibila si usor de imprimat in memoria de lectura, cele doua cuvinte trebuie ca, sub aparenta lor de formula standard, banal denotativa, spun ceva, intocmai cum cuvintele si modul in care ne luam ramas bun pot da cheia, sensul unei intalniri. Or, cititul unei carti e si o intalnire - cu un autor care te saluta folosindu-se de un titlu, te tine, nu de vorba, ci de citit, cu o carte, si isi ia ramas bun cu ultimul cuvant.

De ce, desi totul ar fi fost perfect justificat stilistic si semantic, repetat, simetric si magic, de trei ori, nu "orbitor" ramane ultimul cuvant al cartii, al trilogiei? Iata finalul ultimei fraze: "...asa incat fata cealalta a covorului, doar constiinta si numai lumina, izbucni si se reinstala acolo unde fusese intotdeauna, acolo unde n-avuseseram ochi de vazut ca s-o vedem si urechi de auzit ca s-o auzim, nu afara, ci-n interior, nu in jurul testei, ci inauntrul ei, intr-o lume densa, intr-o lumina densa, arzand orbitor, orbitor, orbitor...". De ce "sfarsitul volumului al treilea", de ce, mai ales, "sfarsitul cartii"? Care dintre vocile Orbitorului are ultimul cuvant? Un autor, care semneaza astfel pactul autobiografic si ne aduce aminte ca a promis trei volume, naratorul, personajul Mircea din Orbitor, care "visase la romanul ce avea sa inlocuiasca universul", sau altcineva?

"Mircea avea sa scrie cartea. Avea, adica, sa creeze lumea"

In Orbitor se impletesc o mie si una de povesti, unele inca nu de tot despartite de real, cateva desprinse din el si facute sa alunece, ametitor, in fantastic, altele decupate complet, cu precizie chirurgicala, din pura proiectie fictionala. In mijlocul lor, traiesc personaje care apartin, la randul lor, celor trei registre.

"Sfarsitul cartii" poate ca trebuie inteles ca punct de confluenta pentru toate, semn ca prin aceasta formula isi gasesc rezolvarea tensiunile spatio-temporale generate voluntar de-a lungul celor peste 1.000 de pagini in a caror constructie de cutie chinezeasca (poveste in poveste in poveste) este verificat artistic, pana la metafora, raportul implacabil al continerii spatiale: "In mijlocul lumii era o casa. In mijlocul casei era o mama. In mijlocul mamei statuse el, si amintirea acelor luni fericite il atragea inca acolo, cu forta unui milion de brate moi si elastice".

Spatiile imediate, circumstantiale, conditionante, impuse de realitate sunt Bucurestiul, cartierul, curtea blocului, blocul, casa scarilor, apartamentul, camera, peretele de langa pat, patul. Toate sunt cenusii, spatii de pedeapsa intr-o tara cu istoria bolnava de comunism, anchilozata ca destin istoric, cu oameni redusi parca la mecanica primara a nevoii de hrana. Un popor cu identitate stearsa, poporul-coada: "Pe platforma, la Teiul Doamnei, e coada la paine. Sa tot fie sute de insi, intre care si femei, si copii de sase-opt ani. (...). Un freamat, o miscare unanima ca-n Eisenstein, in partea din fata a cozii, nevazuta, caci se afla, hat, departe, dupa coltul blocului, se transmite cu viteza fulgerului, sarind dintr-un inel in altul al lui Ranvier, activand in cascada ionii de potasiu, facand gloata sa se naruie deodata inainte, cu forta animalica a apelor dezlantuite: a venit painea! Brusc, coada se scurteaza la o treime din cat a fost, se-ngroasa ca o rama. (...) Toata coada urla si se zvarcoleste".

Acestui tip de spatialitate si acestui personaj colectiv (colectivizat?, pentru ca vorbeste, traieste si spera la comun) le corespunde, ca alta dimensiune fundamentala, un timp si el malformat, lipsit de bataia fireasca a orelor. Zdrentuit, ritualul de altadata al zilei a fost redus la ora mesei, a plecatului-intorsului de la serviciu, statului la coada, care, uneori, se substituie cu totul timpului: "Multi si-au facut din asta o meserie. Stau la coada in locul altora si cate-o noapte-ntreaga pentru cinspe-douazeci de lei. Oricum n-au somn, oricum nu le plang copiii acasa. Ciolane batrane, brate ajunse pana la genunchi de atat carat la papornite. De dimineata pana seara coada la farmacie, de seara pana dimineata coada la carne. Si asa ultimii cinci ani trec mai placut". Singurele sarbatori sunt 1 mai, 23 august, 26 ianuarie, cand toata tara se transforma intr-un "mare camp de defilare si-n acelasi timp o uriasa scena. Duminica nu mai e "ziua Domnului", ea inseamna, cel mult, ritualul analcidului: "Tata nu se ducea la serviciu in ziua aceea, fiindca dadea mereu cu analcid duminica".

"Nu vreau sa mor, Doamne, departeaza de la mine paharul acesta!"

Totusi, din prima fraza a cartii, suntem dusi in "anul Domnului": "Era anul Domnului 1989". Sintagma "anul Domnului", loc comun pentru cronicari, nu e, aici, simpla optiune de stilistica ori intertext jucat in fuga, cum nici motto-urile celor trei volume, toate din Biblie, Pavel, nu sunt. "Cu spaima si cutremurare, cu sange, pasta de pix si serotonina pe palmele-ntinse, din adancul manuscrisului meu strig catre Tine, Doamne, te chem si te-ndemn sa cobori catre noi: «Maran atha»".

Legendar si parca deja de foarte de demult, numarat in fara de varsta lumii, 1989-Orbitor e si "ultimul an al omului pe Pamant".

Ca "an al Istoriei", 1989 e anul mortilor de la Timisoara, apoi Bucuresti, al schimbarii de regim, executiei, TAB-urilor, trasoarelor, Televiziunii Romane Libere. Sunt, toate, substanta narativa cu punct de plecare din real in Aripa dreapta. Le insotesc, in registru comic, hiperbolic-grotesc, fantastic, imaginea Revolutiei romane, personificata mai ceva decat Libertatea cea cu sanii goi si drapelul fluturand a victorie, in faimoasa panza a lui Delacroix, si spectacolul statuilor vii, coborate de pe socluri, pornite la miting, gata de-o revolutie a lor, sub privirea curioasa, se pare, a lui Dumnezeu: "Cel ce, pe tronul sau de piatra stravezie asezat deasupra boltii, aducea la infatisare cu un chip omenesc, se apleca uneori, de parca ar fi vrut sa vada mai bine, prin peretele de sticla, mitingul statuilor din piata centrala a orasului".

Cele doua episoade nu sunt, desigur, singurele demonstratii ale jocului de imaginatie pura cu care ne-a invatat Orbitorul. Exista cateva calupuri, bine dozate, de pagini in care performanta, excelenta imaginilor compuse din cuvinte bat de departe orice efect special reusit vreodata in cinematografie. Iesim, cu o simpla intoarcere a paginii, din spatiul si timpul pe care le-am numit circumstantiale si, descoperiti, fara sistem de referinta cunoscut, avem acces la o lume posibila doar din cuvinte. Suntem sub craniul translucid al lui Herman, pe aripile, dreapta sau stanga, ale creierului in forma de fluture, intr-un vis, pe malul lacului Como, in sala viermilor de matase, in palma stanga a printului Witold, langa bila de cuart magic, intr-un tablou al dublului Monsu Desiderio, in jumatatea rupta a fotografiei gemenilor, in poseta-arhiva de familie, in manuscrisul-Babel, "care mai are doar cateva pagini pana la cer."

"Manuscrisul sau era tot ce putea fi mai diferit de un roman: era o carte. Ea nu putea fi citita, cum nu poti citi o piatra sau un nor"

Cartea aceasta, ca o piatra sau ca un nor, in rand asadar cu lucrurile cele mai firesti, care au existat de la inceputul lumii, tinde sa fie principala instanta, metafora gigantica, supraordonanta, a Orbitorului. Din vointa ei de a fi scrisa se nasc povestitorul, reinvie amintirile lui, se recompun si ramifica in tesatura sutelor de pagini lumea senzatiilor, visele, spaimele, iubirea, moartea si viata.

Nu e romanul la care visase Mircea in adolescenta, "romanul ce avea sa inlocuiasca universul", ci o carte-lume in sine, din cuvinte care nu mai au a "inlocui", uzurpa lumea, pentru ca sunt "captuseala realitatii" si, mai cu seama, pentru ca, pe firul lor tors din substanta lumii, a fost gasita vesnicia, odata cu intelegerea cauzalitatii lume-clipa-vesnicie: "In miezul nostru suntem nemuritori, pentru ca ne-am intamplat o clipa pe lume. Vom exista vesnic pentru ca, o clipa, am existat. Carnea noastra inspaimantata nu stie asta, dar o afla tarziu, prin patimire si dezamagire, prin cercetare si har, prin post si rugaciune, grupul de neuroni care, in craniul nostru, alcatuiesc homunculul ce-si zice «eu»".

Din afara Orbitorului, nevoia de taxonomie ne obliga aproape la eticheta "roman"; din interior, trebuie sa subscriem la o schimbare de paradigma, pentru ca Orbitor reinventeaza diferenta specifica - romanul - regandind genul proxim - cartea.

De aceea, pe ultima fila, cand spatiul si timpul intalnirii cu noi trebuie sa se inchida, in loc de ramas bun, Mircea Cartarescu ne spune "Sfarsitul cartii".

Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta, Ed. Humanitas, 2007