Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu: Religie, politică şi mit

Sâmbătă, 22 noiembrie 2014, la Târgul de carte Gaudeamus din Bucureşti, Editura Polirom a organizat lansarea celei de-a doua ediţii,

mult îmbogăţită, a volumului semnat de Andrei Oişteanu: Religie, politică şi mit. Texte despre  Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. La eveniment au luat cuvântul Andrei Pleşu, Florin Ţurcanu şi autorul, moderator fiind Daniel Cristea-Enache. Publicăm în continuare fragmente de la această lansare.

DANIEL CRISTEA-ENACHE:

Lansarea oricărei apariţii editoriale da­to­rate lui Andrei Oişteanu devine un eve­niment, atât prin substanţa sintezei pe ca­re autorul a realizat-o de-a lungul unor ani, cu o muncă perseverentă şi coerentă, cât şi prin calitatea invitaţilor, spirite de mare exigenţă analitică şi critică, per­so­na­lităţi care vin la lansările lui Andrei Oiş­tea­nu ca să evalueze în faţa cititorilor re­zul­tatele cercetărilor sale. Este exact situaţia de astăzi, cu cartea Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Pe­tru Culianu, ajunsă la ediţia a doua, pu­blicată la Editura Polirom.

„Nu se pune problema ca derapajul legionar al lui Eliade să fie scuzat sau relativizat“

ANDREI PLEŞU:

D-l Andrei Oişteanu, pe care îl ştiu deja de câţiva ani buni, reuşeşte încă să mă ia prin surprindere. Mi se pare mereu că toc­mai irumpe, spectaculos, pe piaţa noastră culturală, după ce mulţi ani a stat sub obroc, a lucrat pe cont propriu, cu un de­vo­tament şi o discreţie care nu sunt prea obişnuite prin partea locului. Mi-a trebuit timp să aflu ce ştie, ce scrie, ce poate şi de fiecare dată a fost o surpriză plăcută.

Mi-e foarte greu să comentez cartea sa, care este o antologie de texte: cores­pon­denţă şi documente despre doi oameni im­portanţi ai culturii noastre contemporane, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Vo­lumul e şi despre Andrei Oişteanu, pentru că el e prezent în fiecare pagină, în co­res­pondenţa cu cei doi, în amintiri, în in­ter­viuri. Pentru mine, lectura volumului a fost un prilej să-mi aduc aminte de câteva personaje, întâmplări şi stupori pe care le ui­tasem. O să găsiţi în această carte un uriaş buchet de informaţii de tot felul – de istorie a religiilor, culturale, literare, is­torice, biografice –, veţi afla lucruri ne­ştiute despre viaţa personală a lui Mircea Eliade, a lui I.P. Culianu, dar veţi afla şi lucruri care, poate, vă vor uimi, aşa cum m-au uimit pe mine.

Andrei Pleşu şi Andrei Oişteanu în timpul lansării

Vă dau un exemplu. Eu n-am ştiut până de curând că Andrei Oişteanu a publicat în 1985 un interviu cu I.P. Culianu. La da­ta respectivă, o asemenea ispravă era cu totul improbabilă. Întâi, era imposibil să-i iei un interviu „transfugului“ Culianu. Apoi, era practic imposibil să-l publici în Ro­mânia. M-am întrebat, cum s-au în­trebat mulţi, cum de aşa ceva s-a în­tâm­plat, totuşi. Andrei Oişteanu povesteşte cu haz cum această stupoare a fost îm­părtăşită pe diverse paliere de mai mulţi oa­meni. Unii au spus: „Ceva nu e în re­gu­lă cu ăsta; cum a ajuns el să-i ia un in­ter­viu lui Culianu şi să-l şi publice?!“; sus­pi­ciunea fiind pâinea noastră cea de toate zi­lele înainte de decembrie 1989. Pe urmă, când s-a dovedit că suspiciunea n-avea niciun temei, a apărut întrebarea: cum de a acceptat o publicaţie „socialistă“ aşa ce­va? Unele reviste n-au acceptat să-l pu­blice, nici n-au încercat. A riscat, totuşi, la un moment dat, o publicaţie care se nu­mea Revista de istorie şi teorie literară. E interesant că intelectualii din ţară s-au enervat şi au devenit suspicioşi, iar cei din exil s-au supărat pe Culianu că a ac­ceptat să i se publice un interviu în Ro­mânia. Asta era atmosfera!

Dar concluzia mea după această în­tâmp­lare, care e povestită cu talent de Andrei Oişteanu, este că noi nu ne asumam pe atunci nici măcar riscuri mici. S-ar fi pu­tut face foarte multe lucruri pe vremea ace­ea, dacă am fi fost dispuşi să ne asu­măm nu mari gesturi eroice, nu mari ie­şiri la rampă, ci măcar riscuri minimale. Am fi putut să ne manifestăm ceva mai ofen­siv şi poate că lucrurile s-ar fi schim­bat mai devreme şi în alt fel. Acest episod dovedeşte că se putea, totuşi: uneori pu­teai să refuzi să fii colaborator al Se­cu­rităţii, puteai să rişti să publici un text ca­re, eventual, să-ţi creeze dificultăţi. Al­te­ori, nu puteai. Una dintre caracteristicile comunismului era arbitrarul. Nu puteai să calculezi nimic dinainte. Uneori îţi dădeau paşaport şi te înjurau toţi că ţi-au dat, al­teori nu-ţi dădeau şi erai supărat personal că nu ţi-au dat paşaport.

Pe urmă, mai sunt în cartea asta câteva per­sonaje despre care lumea nu mai ştie. De pildă: Dorin Liviu Zaharia, un rocker ca­re a traversat epoca aceea stranie cu un anumit panaş. Era prieten cu I.P. Culianu. A murit la 43 de ani, mai bătrân decât era Culianu când a fost asasinat, dar – ca şi el – foarte tânăr. Aş putea face liste întregi de personaje spectaculoase din epocă ui­tate, dar care au făcut parte din substanţa, din energia momentului. Cine mai ştie azi de Marin Tarangul, în afară de câţiva con­generi?! Prin urmare, avem de a face cu un volum „de epocă“, cu reconstrucţia unui episod din istoria culturii naţionale care merită recuperat.

Un lucru care îmi place foarte mult la An­drei Oişteanu, nu numai în cartea asta, este că el n-are cum să nu abordeze pro­blema atât de delicată a aderenţei lui Mir­cea Eliade la Mişcarea Legionară în ti­ne­reţe şi trebuie să se confrunte cu ea, într-o ambianţă în care tema este mereu re­luată, uneori cu o maximă radicalitate, alteori cu maximă îngăduinţă. Este spectaculos la Andrei Oişteanu cu cât echilibru, cu câtă cu­viinţă, cu câtă raţionalitate discută subiectul. Nu se pune nicio clipă problema ca derapajul legionar al lui Mircea Eliade să fie scuzat sau relativizat. În schimb, An­drei Oişteanu respinge teza că acest an­ga­jament de tinereţe i-a marcat lui Eliade toa­tă opera, că tot ceea ce citim în cărţile de istorie a religiilor semnate de Mircea Eli­ade e marcat de acest episod, ceea ce, ca să spun aşa, ar fi un abuz hermeneutic. Echilibrul pe care îl păstrează Andrei Oiş­tea­nu în judecarea acestui caz este re­marcabil. Pe de altă parte, sunt de acord cu teza, pe care şi Andrei Oişteanu o sus­ţi­ne, că în cazul lui Eliade n-a fost o simplă aderenţă la ceea ce unii au numit „o sectă mistică“, adică un angajament religios. Nu; a fost, de fapt, un angajament politic.

Cât despre faptul că Mişcarea Legionară, spre deosebire de cea fascistă şi nazistă, a avut un coeficient naţional puternic, res­pectiv creştin-ortodox, nu sunt de acord cu această interpretare. Părerea mea este că Mişcarea Legionară e neromânească în esenţa ei. Românii n-au cultul morţii, ni­ciodată n-au trăit în idolatria imolării de sine. Nici ortodoxia nu are cultul morţii, ci are cultul Învierii. Ideea că în fe­no­me­nul legionar se coagulează ceva românesc şi ortodox este, după mine, neglijentă faţă de ce înseamnă „românism“ şi ceea ce în­seamnă „ortodoxie“. Aş fi preferat şi eu să fie un ordin călugăresc, să nu se amestece în politică, dar, de câte ori religia se ames­tecă în politică – şi avem exemple co­ti­diene frecvente –, ea încetează să-şi mai fa­că treaba şi face un prim pas spre ceea ce în alte ţări devine fundamentalism.

Având atâtea contacte cu Mircea Eliade şi cu Ioan Petru Culianu înainte de 1989, era fatal ca Andrei Oişteanu să fie vizat de Se­curitate, de „organe“, care l-au invitat, fi­reşte, încercând cu el un târg: „Haide să colaborăm, îţi dăm paşaport, pleci în Oc­cident, îţi dăm o serie de libertăţi şi dum­neata faci următoarele lucruri“. Andrei Oiş­teanu – „Oană“ , cum era codificat în do­cumentele Securităţii – a rezistat, re­fu­zând propunerea. La un moment dat, s-a făcut un raport de încheiere a acţiunii de racolare, în care ofiţerul respectiv a con­chis că Oişteanu „nu se pretează la mun­ca informativă“. Iată încă o dovadă a in­competenţei Securităţii. De fapt, d-l An­drei Oişteanu se pretează la munca in­for­mativă. Dovadă sunt cărţile lui, blindate de informaţii.

Relaţia dintre Eliade şi Culianu, dintr-un unghi nou

FLORIN ŢURCANU:

Am redescoperit cu plăcere, graţie lui An­drei Oişteanu, această reeditare a unui vo­lum apărut cu câţiva ani în urmă. Avem azi în faţă o ediţie mult îmbogăţită, re­vi­zuită şi ilustrată. Cred că e o bună dovadă privind ceea ce a întreprins Andrei Oiş­teanu în jurul acestor teme de cercetare, du­când mai departe culegerea de in­for­ma­ţii noi despre M. Eliade şi I.P. Culianu.

Imagine de la lansarea cărţii. De la stânga la dreapta: Radu F. Alexandru, Ana Blandiana, Silviu Lupescu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Pleşu, Andrei Oişteanu şi Florin Ţurcanu.

Avem de a face, sub unele aspecte, cu un volum foarte personal. Cred că această carte poate fi citită în multiple planuri, cu beneficii diferite. Este o formă de au­to­bio­grafie intelectuală a lui Andrei Oişteanu, pentru că, punând la contribuţie do­cu­mente variate, de la studii de înaltă ţinută academică până la texte cu caracter epis­tolar, amintiri personale, interviuri şi fo­tografii, avem de a face cu retrasarea, in­completă, dar deja suficient de grăitoare, a unui itinerariu personal. Un itinerariu în perioade diferite, cu întâlniri diferite, cu etape diferite ale propriei sale relaţii cu fiecare dintre cele două mari personalităţi pe care le studiază.

Aş insista o clipă doar asupra valorii do­cu­mentaţiei fotografice. A fost o bună idee de a insera imagini în această ediţie, pen­tru că astfel reconstruirea atmosferei câş­tigă mult. Pe de altă parte, perseverenţa au­torului, pe care o regăsim încă şi mai clară în această reeditare, de a-i pune pe cei doi într-o articulaţie în care uneori An­drei Oişteanu e balamaua, ne permite să-i vedem pe Mircea Eliade şi pe I.P. Culianu în relaţia lor dintr-un unghi nou, într-o lumină nouă. Cred că noile capitole care au fost inserate sunt contribuţii reale, cu deosebire capitolele despre droguri şi sub­stanţe halucinogene – Eliade: de la opium la amfetamine şi, respectiv, Manipularea viselor prin stupefiante în proza lui Cu­lianu. Realmente, Andrei Oişteanu a des­chis drumul pe acest tărâm. Deci, cred că vom citi cu mare profit acest volum, re­pet, pe planuri diferite, cu aporturi nu doar la istoria intelectuală şi la biografiile celor doi istorici ai religiilor, dar chiar şi la biografia lui Andrei Oişteanu.

Un intelectual implicat în viaţa cetăţii

DANIEL CRISTEA-ENACHE:

Vreau să spun câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă pentru mine profilul în cul­tura română al lui Andrei Oişteanu, un stră­lucit intelectual român de origine evre­iască. Câteva cuvinte despre felul în care acest cărturar a ştiut să se apropie, atât în epoca încheiată în decembrie 1989, cât şi în epoca următoare, de unele dintre cele mai conflictuale, mai problematice, mai di­­ficile şi mai riscante subiecte care pu­teau fi abordate de către un cercetător. Lu­crul acesta pare de la sine înţeles în con­textul unei epoci în care nu mai există cen­zură şi în care informaţia poate fi luată din diferite surse şi procesată onest şi in­dependent, cu un spirit ştiinţific veritabil, şi nu prin respectarea unor indicaţii pre­ţi­oa­se, aşa cum erau cele de dinainte de 1990.

Dar Andrei Oişteanu a mizat pe propriile modalităţi de a se raporta la un trecut ex­ploziv sau la episoade explozive din tre­cu­tul unor personalităţi, şi înainte de 1990, şi după aceea. În această privinţă, îl con­sider un înainte-mergător pentru tânăra ge­neraţie de specialişti şi de cercetători care au mers, dacă nu chiar pe urmele sa­le, măcar în spiritul cercetărilor sale. Se poate observa, din chiar lectura titlurilor care au apărut sau care urmează să apară în Seria de autor Andrei Oişteanu de la Editura Polirom, cât de temerar a fost, es­te şi va fi acest cercetător, care a scris des­pre Imaginea evreului în cultura ro­mâ­nă, despre Mit şi magie în cultura tra­di­ţională românească, despre Narcotice în cultura română şi care a scris şi acum re­editează Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Este anunţat în pre­gă­tire un nou titlu, Sexualitate şi societate, deci din nou tabuuri, din nou presiunea unor convenienţe culturale, com­por­ta­men­tale şi atitudinale pe care un cercetător in­dependent le supune unei analize ri­gu­roa­se, le demistifică şi oferă specialiştilor şi ci­titorilor obişnuiţi roadele acestor cer­cetări.

N-aş vrea să închei înainte de a spune câ­teva cuvinte şi despre valenţele de in­te­lectual public ale lui Andrei Oişteanu. Spun asta pentru că am putut vedea, după decembrie 1989, diferite sirene care ne-au cântat cântecul „apolitismului“, al dezim­plicării, al întoarcerii unui spate uşor curbat către societate pentru a face lite­ra­tură, pentru a scrie poezie sau proză, pen­tru a cânta la pian, pentru a face filozofie sau antropologie ş.a.m.d. Altfel spus, toţi intelectualii publici trebuiau să se retragă din spaţiul public, pentru ca acest spaţiu să fie ocupat de cine trebuie – de con­ti­nua­torii celor care înainte de 1990 au susţinut totalitarismul şi au consolidat dic­tatura în România.

Ei bine, faptul că acest lucru nu s-a întâmplat este şi datorită unor oameni precum Andrei Oişteanu, care şi-a dublat cercetările ştiinţifice pe o paletă atât de lar­gă, cu o implicare substanţială, cons­tan­tă, coerentă a unui intelectual în viaţa ce­tăţii sale. Vă reamintesc că nu mai departe de acum câteva luni, când Andrei Pleşu era linşat mediatic la Antena 3, un grup de intelectuali din Grupul pentru Dialog Social a organizat un miting de susţinere a domnului Pleşu în Piaţa Universităţii. Un miting la care nu a venit foarte multă lume. Andrei Oişteanu era în centru, avea o portavoce în mână şi apăra dreptul la imagine al lui Andrei Pleşu şi al oricărui intelectual român autentic. În opinia mea, acesta este modelul la care trebuie să ne raportăm, dacă vrem ca această societate şi această ţară să aibă şi un viitor, nu nu­mai un trecut.

Despărţirea ştiinţifică şi politică dintre Culianu şi Eliade

ANDREI OIŞTEANU:

Vă mulţumesc tuturor pentru vorbele spuse, unele nemeritate. Aş vrea să spun câteva cuvinte despre nevoia unei ediţii a doua a acestei cărţi. Prima ediţie am pu­blicat-o în 2007, când a fost Centenarul Eli­ade, şi a fost vorba cumva de o alcă­tui­re mai rapidă, mai aniversară, poate mai încropită. M-am gândit să rescriu lucrarea dintr-o perspectivă mai aşezată şi mai „rotundă“ şi să încerc să scriu o carte mai personală despre Eliade şi Culianu. Am în­cercat să evit tipul de abordare apolo­ge­tică, n-am vrut să-i „mumific“ pe cei doi istorici ai religiilor şi să pun o nouă les­pede pe mormintele lor. Dimpotrivă, am încercat să-i cobor de pe soclu, să-i des­criu ca pe doi oameni vii, cu viciile şi vir­tuţile lor, fără să evit subiectele delicate, controversate, unele dureroase: apro­pie­rea de Mişcarea Legionară a lui Mircea Eli­ade, experienţele narcotice pe care le-a trăit în India şi Portugalia, relaţia lui Eli­a­de cu o mişcare „de stânga“ – con­tra­cul­tura hippie din anii ‘60-’70, polemicile po­litice, dar şi ştiinţifice cu Culianu, des­părţirea lui Culianu de contramodelul po­litic reprezentat de maestrul său, relaţia Securităţii române cu cei doi savanţi şi, nu în ultimul rând, implicarea lui Culianu în politică în ultimii ani ai comunismului şi la începutul anilor ‘90, precum şi mis­terele asasinării lui în 1991.

Vorbind de „despărţirea“ lui Culianu de Eliade, trebuie să remarcăm două paliere ale acesteia. Primul palier se referă la o despărţire ştiinţifică. La un moment dat, metodele pe care le abordau au devenit di­ferite, iar modul în care s-au raportat cei doi savanţi la şamanism este un studiu de caz, fiind cel mai reprezentativ din acest punct de vedere: Eliade a fost mai con­ser­vator, mai precaut, Culianu mai inovator, mai curajos şi mai reformator.

Al doilea palier se referă la despărţirea po­litică. Dacă, într-o primă perioadă, Cu­lia­nu nu a înţeles de ce este acuzat maestrul său pentru derapajele politice din anii ‘30-’40, cu timpul a început să caute, să ci­tească, să înţeleagă şi să nu fie de acord. Pentru că I.P. Culianu a fost un democrat sadea, care s-a ţinut la egală distanţă faţă de fascism şi de comunism, care i se pă­reau, aşa cum şi sunt, conform Hannei Arendt, cei doi gemeni descreieraţi ai se­colului XX. Cert este că a început să-i pună întrebări maestrului, să încerce să înţeleagă şi Eliade a avut un recul, pentru că, de regulă, tăcea în această privinţă şi foar­te rar răspundea, dar în particular, în corespondenţă. A făcut-o în scrisorile pe care le-a trimis lui Gershom Scholem, emi­nentul profesor de mistică iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a făcut-o şi în epistolele adresate dis­ci­po­lului său Culianu. Există într-o scrisoare a lui Eliade un paragraf care cred că este ele­mentul cel mai puternic din cores­pon­den­ţa lor. Culianu îi cerea dreptul să scrie des­pre relaţia lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară. „Eu nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a Mişcării Legionare – îi răspundea Eliade în 1978 – şi nici un portret al lui C.Z. Codreanu. Documentele la îndemână sunt insuficiente. În plus, o atitudine «obiectivă» îi poate fi fatală au­torului. Astăzi, nu sunt acceptate de­cât apologiile (pentru un număr infim de fanatici de toate naţiile) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Aus­ch­witz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie «obiectivi»“. Este aici un episod tranşant care merită el însuşi un studiu exegetic.

Andrei Oişteanu în timpul sensiunii de autografe

Titlul cărţii mele este Religie, politică şi mit. Termenul politică este răstignit cum­va între religie şi mit, cei doi piloni de in­teres, cele două domenii de care s-au ocu­pat Eliade şi Culianu. Politica şi istoria au irupt brutal şi tragic în destinul celor doi istorici ai religiilor. Trebuie să ţinem cont de faptul că Eliade este un teoretician al „terorii istoriei“ asupra ţăranului român şi, ca atare, un teoretician al „boicotării is­toriei“, una dintre ideile lui de bază. Şi ia­tă că viaţa i-a fost marcată de politic, aşa cum moartea lui Culianu a fost mar­cată de politic.

Ultimul text din această carte se in­ti­tulează Istoria istoriei religiilor din Ro­mânia. Într-o formă prescurtată, l-am pre­zentat la inaugurarea Congresului In­ternaţional de Istorie a Religiilor, care a avut loc la Bucureşti, în septembrie 2006, ca un fel de festin de gală la care Eliade şi Culianu nu puteau decât visa. În urma şi datorită acestui congres, s-a înfiinţat Ins­titutul de Istorie a Religiilor în cadrul Aca­demiei Române. Două săli ale Insti­tutului poartă numele lui Mircea Eliade şi, respectiv, Ioan Petru Culianu. În at­mos­fera stimulativă a acestui institut am scris cartea pe care o lansez acum. Mulţumesc Editurii Polirom şi redactorului de carte, Tereza Culianu-Petrescu.

Pagini realizate de RĂZVAN BRĂILEANU