Motofizica

Motofizica este metafizica facuta in graba, pripita si pretentioasa, asa cum este expozitia lui Roman Tolici, de la MNAC. Tablouri multe, mari, "bine" pictate, strunite compozitional ca la IKEA, turate intelectual ca la Yamaha. Iconografie "subtila", suficient de suspendata pentru a trece drept moderat obscura, dar manifest distanta, tocmai pentru a insinua nuante "criticiste" (in fapt, lejere, inofensive ironii la adresa unor teme cultural-politice de consum). Intreg pachetul este, in plus, plat - dar confortabil - panotat si ambalat expozitional, sub auspiciile celei de-a doua expozitii personale de pictura romaneasca actuala ingaduita de MNAC de la infiintarea sa. Ca si prima, dedicata lui Gorzo, si aceasta ofera un model de pictura pasamite adaptata vremii noastre: curata, profesionista, placuta, clara, relaxat provocatoare, cu idei, cu gadilaturi, dar fara latraturi politice si fara laturi existentiale. O experienta standard a culturii corporatiste, ca un sitcom, ca o lectura din Coelho, ca un sandwich proaspat, gustos, hranitor si sanatos, descarcat repede dintr-un automat, la metrou. Toate aceste caracteristici sunt exhibate cu varf si indesat in aceasta pictura reflexiva pentru supermagazine. Dar ce idei are aceasta pictura de idei? Raspunsul poate sa surprinda, dar el este valabil pentru o mare parte din productia artistica actuala, indeosebi atunci cand aceasta se prevaleaza de mijloacele de expresie traditionale, de pilda pictura. In cazul lui Tolici, ideea de baza a picturilor sale, aruncata-n fata vederii, este aceea ca ele au idei. Ele nu au o alta idee in afara aceleia ca au idei. Intelectualmente, ideatia picturii sale este o pseudopoda: ele au lustrul ideilor si simuleaza profunzimea mizelor, se comporta ca si cum ar pisca gandirea, ca si cum ar vehicula idei, dar in realitate sunt simple produse mestesugaresti, un artizanat bricolat din imaginea ideilor, din aparente de adancimi abil montate in suprafate largi. Ampla (140 x 200 cm), o panza din seria Park, (sub)intitulata 1st of October (China), e copia picturizata dupa o fotografie a unui loc de joaca pentru copii din Sectorul 1 (Parcul Patinoarului). Cu aceleasi dimensiuni, cu acelasi nume, Park, si cu acelasi tip de subtitlu, 14th of June (UK), o alta fotopictura reprezinta un dig de pe litoralul nostru, pe care face spagatul printre stabilopozi o Ne-Nadia de acum. Celelalte fotopictotapete ambaleaza in gol vizual motorul aceleiasi idei: un peisaj local, familiar, de poza din albumul verii trecute, tras prin inelul unei picturi armonios grizonate (care face cu ochiul, precum altadata fetele in vederile din Hong Kong, scolii de gri-bleg global de la Cluj, clonata, si ea, dupa paleta unor Luc Tuymans sau Elizabeth Peyton). Tabloului de pe perete, Roman Tolici ii contrapune eticheta, numele lucrarii, care da "sensul", "conceptul" (a se citi poanta) intregului ansamblu. E vorba, se pare, despre globalism si depeizare, despre de-teritorializare, apropriere si distantare, despre identitate si identificare: ce este "aici" si ce este "acolo", ce este "acum" si ce este "atunci", ce este "eu" si ce este "ei"? Unde oare ni s-au mai aratat ideile acestea? Pretutindeni, in arta actuala! Aceasta asa-zisa ideatie, de o bogatie lucie, imprumutata ostentativ din reviste de arta glamoroase si gaunoase, ce promoveaza un tip de tematica si un tip de factura artistica, pentru un anumit tip de gust, crezut contemporan, nu reprezinta nimic altceva decat abeceul micului mare artist conformist actual, cheia cu care, se crede, pot fi deschise usile mintii si spiritului vremurilor noastre, pretins nonconformiste. Pentru a avea garantia succesului, pictura motofizica a lui Tolici preia, ca intr-o reteta fusion, toate ingredientele bine cotate: fotorealismul, pop-art, citatul postmodernist, deconstructia, conceptualismul criticist, estetismul de reflux artistic al griului la moda, la care adauga nuante vag suprarealiste si reminiscente realist-socialiste. Un ghiveci beton, oferit drept salata de sezon. Lucrul cel mai grav in toata aceasta farsa toxica este simulacrul de actualitate si de calitate pe care il propune aceasta pictura, eminamente retardatara atat ca tehnica si valoare plastica (simuland un profesionalism de suprafata, care nu are nicio incretitura de atractivitate reala, vitala, omeneasca, ci doar oglindeste felul in care pictura buna si desteapta ar trebui sa arate), dar mai ales ca anvergura si penetrare intelectuala, reducand la penibil ideea ca arta ar putea avea idei. Roman Tolici face o pictura parelnic tare, care produce o experienta estetica intru totul slaba, searbada, cultivand un tonus cultural abject, jucat seren, sec, narcisist, instrumentalist, fara risc, simplist. O reducere a picturii la imaginea picturii si a reflectiei la iluzia ideii. Apologie a dexteritatii cinice, expozitia lui Roman Tolici este, culmea, o falsa reflectare a modelului global de pictura cool a momentului, a acelui tip de arta picturala contemporana retrasa, e drept, din picturalitate si din idealitate, dar nu si din autenticitate. Ferindu-se atat de utopii ideologice, cat si de excesele plastice pasionale, pictura actuala, aparent un gen moale si lipsit de mize majore, se impune tot mai mult tocmai pentru ca-si refuza instrumentalizarea tematica si tehnica, prizonieratul la cheremul efuziunilor de orice fel, ramanand insa in cheia aparent minora a apropierii normale, sincere si modeste, fata de panza pe care, oameni (nu doar artisti) atat de diferiti, de la Hockney la Twombly si de la Tracey Emin la Peter Doig, isi asaza, totusi, cele mai intime adevaruri si cele mai profunde cautari artistice, care sunt impartasite cu onestitate publicului, a carui participare este cultivata exact in aceeasi masura in care arta mare a tuturor timpurilor face acest lucru. Cel mai probabil niciodata Roman Tolici (si o mare parte din arta noastra de acum, care pricepe doar suprafata lucioasa a artei occidentale actuale si nu percepe continutul de viata al acesteia, considerandu-l un simplu pretext, tocmai pentru ca nu-i este simtit miezul real) nu va reusi sa fie altceva decat un manipulator de teze si tehnici artistice, ramanand pe dinafara profunzimii puse in joc in arta actuala. Sindromul acesta tine de un narcisism profund, al unei generatii spasmodic talentate, cu probleme, destul de vie, dar care nu-si gaseste locul, anume generatia post-ortodoxista, in care Tolici (cu multe dintre lucrarile sale anterioare, mergand pana la cele din seria Evanghelia dupa Mos Craciun) se regaseste alaturi de Gorzo, de Radvan sau de Tara, cu totii artisti marcati, cel putin in anumite momente, de raportarea la neo-ortodoxismul local, care le-a oferit, pentru un timp, nu doar un cal de bataie, ci si o sursa de alimentare, un nucleu ideatic, cultural si existential, semne si simboluri, crescute prin hula chiar in corpul hulitor, in jurul carora s-a legat caierul subtire si cam fad al experientelor proprii ale unui consumism fara frontiere si fara idoli, trait cu marca unei indelebile mosteniri a nevoii de credinta, de stabilitate, de certitudini. Fie ca s-a manifestat ca blasfemie, sarcasm, scandal, piraterie, critica sau deviatie, imaginarul generatiei post-ortodoxiste, a spiritualistilor dezmosteniti, a avut, in noianul derivei, un reper al carui ridicol s-a dovedit chiar formator uneori. In lipsa acestuia, in lipsa credintei jucate la ruleta ca jetoane cu insemnele de mascari ale necredintei, a aparut acest narcisism cinic care-si roade pana la os obiectul, devastat de neincredere, de neincrederea in lume si in sine, in "tema" (mereu exterioara din pricina interioritatii amenintate de vid) si in "tehnica" (suspectata de epuizare, de neajuns, de minorat in raport cu timpul). De aici vine imposibilitatea acuta, de pilda a lui Roman Tolici, de a concepe ceva cu sinceritate, manifestata prin nevoia irepresibila de afirmare a puterii proprii, inerenta narcisismului. Cinismul de a face o falsa pictura buna si actuala, oferita unui gust public considerat drept calificat, dar pervertit si saracit, nu inseamna nimic altceva decat manifestarea puterii, puterea de a-ti transcende (prin distantare si instrumentalism) publicul redus la o simpla masa de manevra, privit de sus, si injosit prin asta, prin ingradirea participarii sale la opera, redusa la contemplarea piruetelor profesioniste ale unui artist pesemne initiat. Intelectualismul golit de aspiratii ideale este, la fel, o manifestare a aceluiasi narcisism, a aceleiasi nevoi de a-si dovedi autoritatea asupra panzei, asupra artei proprii, prin depasirea iluzorie a iluziei ideologice, tratata drept pretext pentru o ars combinatoria excesiv de lucida. Estetismul practicat cu detasare de propriile abilitati picturale, estetismul practicat in contracurent cu placerea inocenta si frusta cautata de privitor si (de)servita, sadic, de artist este, si el, o masura a narcisismului pe dos, a acelui Narcis suprem care are puterea de a nu se recunoaste, de a depasi, cu superbie, frumosul de cadra in care se reflecta. Un comprimat exemplar, imploziv, al acestui narcisism al derivei autoritare, al nevoii irepresibile de a-si dovedi puterea goala de continut este galeria de desene The Barber’s Shop, in care figuri "celebre" (de barbati!) sunt epilate facial, tratate ca la o farsa intre prieteni, pe numele mic, si aratate lumii drept Adolf (chiar acela!), Albert (da, el, cel cu formula!), Jimi (neuitatul), Fyodor (ascunsul), Fidel (nemuritorul) sau Osama (negasitul), dupa ce si-au pierdut, sub mana experta a artistului, care perciunii, care barba sau mustata. Care sa fie ideea acestei "idei"? Niciuna. E simpla acrobatie gratuita, un exercitiu sub cupola circului cotidian al divertismentului multilateral dezvoltat. Nu e ideatie, ci trapez, distractie.

P.S.: E greu de imaginat ca in aceeasi perioada a mai fost o expozitie "importanta" in greu incercatul oras Bucuresti, mai goala la trapez decat aceasta. Si totusi, chiar daca si-a conservat doar "performantele" din editia precedenta (prezentate in aceasta rubrica, acum doi ani), cea de-a treia editie a Bienalei Tinerilor Artisti (la Sala Dalles si aiurea, adaugandu-se altor bienale din acest an, care au traumatizat, din nou, prin enormitatea importantei lor, plapanda scena artistica locala) a fost, prin caracterul sfruntat al mediocritatii triumfaliste, un adevarat varf de sarcina (estetica) pierduta in aceasta toamna, in acest loc. Doar cine n-a vazut-o n-a pierdut nimic...