MuzA 2026: O conversație despre Fantezie. București, Băile Govora și Brăila

Construit în jurul temei fanteziei, traseul primului an al programului-pilot MuzA a început, în iunie, la București, cu MuzA la Palat, în Palatul Creditului Rural Funciar. În august, a continuat cu MuzA la Băi, în Hotelul Ștefănescu din Băile Govora, iar în octombrie s-a încheiat cu MuzA la Brăila: Arhitectura celuilalt oraș, unde expoziția de la Cinema Central rămâne deschisă până pe 14 decembrie 2026.

Cele trei spații au fost închise publicului sau nu au găzduit programe culturale în ultimii ani, dar au devenit nuclee culturale și sociale în timpul scurt pe care îl are la dispoziție fiecare iterație a muzeului.

Ilinca Păun Constantinescu, coordonatoarea programului și a echipei curatoriale, și Ilinca Pop-Gălățianu, co-curatoare MuzA, discută despre primul an al programului pilot.

Ilinca Păun Constantinescu: Nu-mi vine să cred că încheiem primul an al MuzA, primul muzeu de arhitectură al României, „Anul Fanteziei”. În jumătate de an, muzeul fără casă, muzeul călător, a deschis trei case teribil de diferite, devenite ele însele dintre exponatele cele mai valoroase ale periplului. Mai știi dimineața friguroasă în care am deschis împreună ușa de pe strada Doamnei din București și am intrat pentru prima oară în Palatul Creditului Funciar Rural? Acolo a fost în mod simbolic, pentru mine (și va rămâne așa) portalul de intrare în „Anul Fanteziei”. De ce am început un muzeu de arhitectură tocmai cu fantezia? Ce legătură are palatul cu tema fanteziei? Și ce am vrut, de fapt, să descopere oamenii acolo? Am petrecut atâtea zile la Palat, în care clădirea a început să aibă o viață proprie. Un program incredibil de dens, cu întâlniri, conferințe, filme, concerte, ateliere — unele extraordinare, de pildă happeningul lui Dan Perjovschi, conferința Irinei Davidovici sau montajul despre București în cinema și discuția cu Ada Solomon. Tu când ai simțit că Palatul a devenit cu adevărat muzeu? Și de ce te-ai atașat cel mai mult în zilele lungi de acolo?

Ilinca Pop-Gălățianu: A existat un moment la Palatul Creditului Rural când am scos cu Tudor Constantinescu pe geam primul steag „MuzA – Muzeul de Arhitectură”. Aproape instantaneu, trecătorii au început să fotografieze fațada, deși nici nu intraseră. Atunci mi-am zis că muzeul a apărut, dar travaliul colectiv a fost lung, dincolo de magia numirii: eram cu toții în „șantier” de trei săptămâni.

Cum a fost pentru voi la Hotelul Ștefănescu? Mă gândesc deseori la faptul că problema inițială—„unde vor fi sediile muzeului fără sediu?”—a fost cea mai firească ancoră tematică. Nimic nu pune în mișcare fantezia colectivă în jurul arhitecturii mai puternic decât o clădire nefolosită.

Tema primului an, „Fantezia”, a fost un pariu pe imaginația colectivă: trăim în orașe neprietenoase, ne lipsesc spațiile publice, ne lipsesc locurile de întâlnire și ocaziile de a vorbi despre arhitectură, dar nu pentru că nu ni le imaginăm sau dorim. Întrebarea, în fiecare loc—în București, Băila Govora și Brăila—a fost: dacă fantezia ne apropie de locuri, de istoriile și memoria lor și ne ajută să le proiectăm viitorul, atunci care sunt fanteziile care dau formă acestui loc, acestei clădiri, acestei comunități?

Este o temă empowering (greu de tradus) și optimistă într-un fel lipsit de eroism: poate toate aceste conversații pe care muzeul le deschide vor crea, în timp, o relație mai activă a publicului larg cu arhitectura, cu locurile care se pierd, se degradează, cu arhivele puțin cercetate, cu spațiile nefolosite.

MuzA produce o acumulare foarte mare. Nu doar a adunat și produs obiecte vechi și noi, ci a și mobilizat o rețea imensă de actori—eu m-am atașat nu atât de locuri, cât de oamenii pe care i-am cunoscut în ultimul an. Tu ai o experiență mare de lucru cu multe forme de patrimoniu din țară: de la Timișoara la București, de la Petrila la Băila Govora. Ce ai descoperit despre felul în care MuzA țese rețele de cunoaștere altfel decât în proiecte ale tale?

 Ilinca Păun Constantinescu: Ai dreptate în legătură cu clădirile. Ceea ce inițial părea o problemă logistică a devenit una dintre cele mai interesante particularități ale MuzA, și asta nu doar pentru că am găsit spații cu istorii extraordinare, ci și pentru că ele au influențat direct felul în care am construit expozițiile. Muzeul nu vorbește despre arhitectură într-un spațiu separat de obiectul său de studiu, ci chiar în interiorul acestuia. Hotelul Ștefănescu de la Govora ne-a oferit situația particulară în care o expoziție despre cultura balneară s-a putut instala tocmai într-una dintre piesele acestui sistem.

În privința rețelei, MuzA este diferită mai ales prin felul în care se construiește cunoașterea. La Petrila, de exemplu, am rămas mult în același teritoriu, am revenit, am lucrat cu aceiași oameni, iar cercetarea, proiectele și relațiile au evoluat de-a lungul anilor. MuzA presupune un alt ritm, în care noi suntem cei care ne deplasăm și intrăm în contact cu cercetări și inițiative care au deja o istorie. Nu am fi putut construi aceeași expoziție fără cunoașterea acumulată de Studiogovora, de pildă, dar în același timp MuzA a putut să aducă această cercetare într-un context mai larg, în dialog cu alte practici și teritorii.

Mai e ceva important: rețeaua nu este doar echipa care produce expoziția. Ea îi include pe cei care păstrează arhive, pe proprietarii care ne lasă să intrăm în clădiri, pe oamenii care recuperează obiecte sau își amintesc cum funcționau aceste spații, pe cei care aduc o informație pe care nu o găsești în niciun document. La Govora, dar și prin întâlnirea cu inițiativele din Borsec, Herculane, Amara sau Eforie, am început să vedem și legăturile dintre aceste teritorii: probleme comune, metode de lucru, posibilități de colaborare. Deci nu e o despărțire, din contră, e un posibil nou început. Muzeul poate avea un rol tocmai în această circulație a cunoașterii, făcând vizibile cercetări uneori foarte specializate și punând oameni în legătură.

Suntem obișnuiți să ne gândim la muzeu ca la o instituție stabilă, care adună în interiorul ei obiecte, cercetări și vizitatori. Noi încercăm, deocamdată, un proces aproape invers. Muzeul se deplasează către arhitectură, lucrează în teritoriu, produce acolo o expoziție, apoi pleacă mai departe cu o parte din ceea ce a învățat. Nu cred că modelul MuzA era complet definit când am început și nici nu cred că ar fi trebuit să fie. Cele 11 opriri sunt și o ocazie de a testa ce poate face un muzeu de arhitectură în contexte foarte diferite. La Brăila, unde am încheiat primul an, această logică a devenit și mai vizibilă. Un fel de grand finale al „Fanteziei”, dar și prima ocazie de a vedea mai clar cum funcționează ideea unui muzeu cumulativ.

Ilinca Pop-Gălățianu: Da, pentru toată lumea, echipă și vizitatori. A fost și prima dintre opririle muzeului unde noi nu am mai avut rolul de curatori ai expozițiilor. Noi am testat, pe rând, acest rol — la București, Tudor Elian și cu mine; la Băile Govora, IDEILAGRAM —, iar asta ne-a oferit și ocazia de a lucra cu instrumente și colaborări stabile alături de echipa curatorială a expoziției MuzA la Brăila, Cristian Ștefănescu și Cristian Bădescu. „Fantezia” a căpătat aici și dimensiunea critică explicită pe care speram să o aducă tema: ce istorii ale Brăilei rămân în umbra fanteziei patrimoniale a orașului-eventai? Iar povestea clădirilor construite între anii 1960 și 1980, spusă prin fotografii și machete chiar în Cinema Central, unul dintre spațiile importante pentru viața socială a acelor ani, a ajuns odată cu expoziția nu doar la cei care au contribuit la proiectarea acestor clădiri sau la cei care le-au prins perioada de glorie, ci și la publicul tânăr: copiii și adolescenții care nu au fost decât într-un cinema „de mall”. Iar asta produce o nouă fantezie, așa cum s-a întâmplat și la Băile Govora cu povestea stațiunilor balneare.

O imagine care va rămâne cu mine e cea a celor trei obiecte ale primului an, prima dată împreună la Brăila: planșeta și atlasul de la București (semnate de alt.corp. și cryptic.k), cabinetul de curiozități de la Govora (S T O A și Studiogovora) și machetele de la Brăila (Cristian Ștefănescu și Cristian Bădescu & grupul Cartierul Hipodrom). Tu ce imagine asociezi „Anului Fanteziei”?

Ilinca Păun Constantinescu: Dan Perjovschi desenând pe aripa de la Bulevard a Palatului Creditului Funciar Rural, cu 10 zile înainte de deschiderea primei expoziții. MuzA încă era o fantezie și pentru noi, cu bucuria anticipației amestecată cu un pic de anxietate; a fost prima declarație în văzul lumii a unui muzeu posibil; o promisiune că arhitectura poate fi privită cu atașament și umor, că un muzeu poate fi și un loc de joacă, de întâlnire, de întrebări și, în primul rând, o MuzA de uz public”. Din clipa în care desenele au apărut pe ferestre, distanța dintre fantezie și realitate, așa cum atât de frumos ai spus în primul text curatorial, a început să se micșoreze. //

*MuzA – Muzeul de Arhitectură din România, sub Înaltul Patronaj al Președintelui României, este un proiect strategic al Ordinului Arhitecților din România – OAR, finanțat prin timbrul de arhitectură, derulat de Asociația IDEILAGRAM între 2026 și 2029. Timp de patru ani, muzeul călătorește în 11 locuri, de la București la Băile Govora, Brăila, Reșița, Cluj, Eforie, Brașov, Văleni (Neamț), Timișoara, Petrila și înapoi la București.