Pe aceeași temă
Partea intai - MNAC vazut de aproape
In catalogul inaugural al Muzeului National de Arta Contemporana, Mihai Oroveanu si Ruxandra Balaci dezvaluie cateva directii esentiale ale politicii institutiei pe care o conduc, reiterate de directorul sau general si in interviuri ulterioare. MNAC este conceput ca un “museum in progress”, in care se incurajeaza sinteza artelor contemporane. Primele expozitii, deschise simultan la sfarsitul lui octombrie 2004, isi propuneau sa puna in valoare dorinta de dialog international, provocarea noilor medii, recuperarea unor repere semnificative ale artei contemporane romanesti din deceniile trecute. Intentia de a aduce la Bucuresti nume importante ale artei internationale se intalneste cu cea a revizitarii critice a creatiei locale din anii ’60 incoace si cu strategia de a promova artisti emergenti.
Daca tot nu s-a facut o alta oferta de spatiu-gazda din partea autoritatilor din acel moment (desi Mihai Oroveanu avansase propuneri alternative) si sub amenintarea formulei magice “Aici, acum ori cine stie cand...”, ceea ce se contura ca un paradox scandalos, un fel de contradictie in termeni, a devenit realitate - o realitate care a insemnat, pe de alta parte, o restructurare majora a spatiului interior, interventii pe fatada corpului E4 al Casei Poporului si declansarea unei politici curatoriale marcate de efortul de a exorciza Locul; se voia a se face din el un spatiu al spiritului liber.
Se profila, asadar, de la inceput, o pendulare intre etalarea artei postdecembriste, mai ales a celei din ultimii 10 ani, si readucerea selectiva in atentia prezentului a unor discursuri emblematice din decadele problematice ante-1990. Totodata, o integrare in circuitul cel putin european de valori artistice. Directorul general al MNAC insista si pe necesitatea ca suprafata ampla din fata muzeului sa fie inclusa in spatiul functional al acestuia, dar se pare ca evolutiile ulterioare deschiderii primelor expozitii au indepartat serios aceasta posibilitate.
Avangarda proiectului general MNAC a constituit-o Kalinderu Medialab, cu realizarile sale concentrate prioritar in zona noilor medii. Unele expozitii organizate de noua superstructura (infiintata in 2002) pusa in slujba artei contemporane au fost gazduite de Galeria Etaj ¾ de la Teatrul National. KML a dat, de pilda, semnale incurajatoare net art-ei - a se vedea prezentarea, in 2004, a proiectului Remembering-Repressing-Forgetting de Agricola de Cologne.
In lunile scurse de la “botezul expozitional” al sediului din aripa E4 a Palatului Parlamentului, in acele spatii s-au succedat cateva expozitii si alte manifestari, racordate la actualitatea tehnologica audio-video, toate argumentative pentru de la inceput amintita dorinta de punere in opera a sintezei artelor contemporane.
Partea a doua - MNAC vazut mai de departe
Cea mai raspandita adversitate fata de MNAC se refera la amplasarea sa in Palatul lui Ceausescu/Casa Poporului/Palatul Parlamentului. Istoria locului doare. Se taxeaza si proximitatea politicului, cu toate consecintele vizibile si imprevizibile ce decurg de aici. Tocmai intr-un asemenea perimetru sa fie decisa adresa uneia din cele mai importante institutii culturale ce s-a nascut in epoca de dupa rasturnarea regimului totalitar comunist? O institutie dedicata expresiei artistice eliberate de constrangerile dirijismului de odinioara...
S-a reprosat, in perioada pregatirilor, lipsa de transparenta cu privire la structurarea strategiei Muzeului, alcatuirea staff-ului, eludarea unei consultari reale cu alti specialisti in domeniu de prin partea locului. A starnit cel putin nedumerire ideea ca nu avea sa fie oferita publicului o expunere permanenta, ci doar manifestari temporare, pe durate variabile.
Dupa inceperea derularii programului expozitional, au aparut treptat alte critici. Unii au pornit de la problematizarea notiunii insesi de arta contemporana, ea parand sa se contureze bicefal in optica celor doi directori ai MNAC, dar nici acuzatorii nu ofereau o replica limpede; s-a spus chiar ca este impropriu a se vorbi, in profunzimea lucrurilor, de un muzeu al artei contemporane, deoarece definitia celui dintai ar contrazice esenta vie a celei din urma. Limpede era insa faptul ca numerosi artisti, dar si o serie de critici semnalau primejdia ca o mare parte a artei romanesti recente si actuale sa fie ignorata de discursul expozitiv si promotional al MNAC, focalizat aproape exclusiv pe noile medii, pe etalarea, in vastele sale spatii, doar a unora dintre artistii tineri sau din alte generatii, respectiv cei care agreeaza aceste limbaje. Expozitiile inaugurale au fost comentate cu un ton pe alocuri de-a dreptul sumbru, uneori de pamflet, el tintind mai ales participarea locala; acuza de nereprezentativitate era una blanda, exceptiile starnind mirari ironice. Daca aceasta este imaginea artei noastre contemporane - una jalnica, adica - concluzia era ca mai bine ne-am indrepta atentia si eforturile spre initierea unui muzeu al artei moderne romanesti. In acest fel s-ar face dreptate unor valori certe, injust (fie si partial) ignorate (inclusiv de catre MNAR), s-ar redeschide ochii publicului asupra lor si, intr-un asemenea cadru, ar fi loc, din cand in cand, si pentru incursiuni in teritoriul artei recente, pentru confirmarea calitativa a unor nume si fapte creatoare poate inca neindeajuns cunoscute.
Rare au fost luarile de pozitie favorabile ori cele care sa “vada” si partea plina, si pe cea goala a paharului, cel putin in presa culturala de mai larga circulatie.
Partea a treia - MNAC vazut din mers
Pentru un pieton, calatoria pana la usa MNAC-ului este, deocamdata, aproape o incercare initiatica, un test de fidelitate fata de arta contemporana - mai ales daca are de ocolit mare parte din frumusete de Casa a Poporului. Debutantul intr-o asemenea aventura nu beneficiaza nici de semnale ajutatoare, deficienta ce se zvoneste ca va fi remediata in curand. Urmeaza verificarea bunelor intentii, operata de gardienii neprietenosi de la intrare. Daca ai trecut si de proba asta, esti liber sa te orientezi - ceea ce nu e usor, cel putin la prima vizita - in acest urias labirint etajat.
Urasc in continuare Casa Poporului, care este semnul solid al mutilarii de catre regimul Ceausescu a unei semnificative parti a istoriei si urbanismului Bucurestiului, nu mai putin a unor istorii personale, ca sa nu mai vorbim de victimele care i-au marcat edificarea... Uneori insa viata te obliga sa privesti dincolo de inconveniente ce iti par de nedepasit. MNAC exista, de mai bine de o jumatate de an, in actualul Palat al Parlamentului, iar meseria nu-mi permite sa ignor respectiva realitate si locatie. (Mai) important este, din toamna lui 2004 inainte, ce se intampla in spatiul acesta cu privire la arta contemporana romaneasca si internationala, intr-o structura institutionala de care, fara discutie, aveam nevoie. Oportunismele politice au influentat actul fondator si alegerea momentului inaugurarii, dar asta e deja istorie - o raspundere considerabila apasa pe umerii actualei conduceri a Muzeului, ai celor viitoare, ca MNAC sa fie un loc patronat de spiritul liber, unul in interiorul caruia publicul sa poata lua pulsul actualitatii artei romanesti si a celei internationale si (dupa parerea mea) sa cunoasca - sa-si reaminteasca - premisele prezentului.
Multi dintre noi au primit cu o neplacuta senzatie “discretia” in care s-a conceput si s-a structurat uman noua institutie. Era, ce-i drept, responsabilitatea conducerii numite. Echipa din aripa E4 a CP este prevalent tanara - treptat, ea a inclus si mai multi istorici si critici de arta, fata de formula restransa de plecare. Board-ul consultativ cuprinde cateva nume rasunatoare din strainatate, dar se vede treaba ca peisajul local era prea sarac pentru a fi integrat in ecuatie.
Categoria muzeu de arta contemporana are numeroase exemple in intreaga lume. O asemenea institutie include in chiar statutul sau dimensiunea dinamicitatii, fara de care si-ar contrazice finalitatea. E adevarat ca a eluda segmentul expunerii permanente duce spre o radicalizare a discursului, dar poate ca o astfel de schimbare neobosita de “decor”, in cazul nostru, ar permite o accelerata-accentuat plurifatetata revizitare a fenomenului artistic dintr-un arc temporal extins si, pe de alta parte, ar intretine focusarea principala pe surprinderea si analiza actualitatii.
Termenul de arta contemporana, in opinia mea, are mai multe acceptiuni, iar plasarea cea mai potrivita a celui care il discuta este in centrul cercului acestor pozitii. Nu este vorba de un compromis in configurarea unei optiuni, ci de constientizarea faptului ca in actualul orizont de mentalitati culturale si directii artistice este abuziv sa favorizezi o singura cale. Desigur, in sens restrans, aplicat la evolutia la varf a limbajelor, actualitatea apartine new media, dupa cum ideatica e dominata de dilemele globalizarii/localismului, de apropierea mereu aprofundata intre arta si viata cu toate implicatiile umane-social-politice-de civilizatie aferente (arta problematizeaza, nu delecteaza). Daca ne gandim insa, de pilda, in ceea ce priveste rulajul limbajelor, la resurectiile periodice ale picturii, fie ea si in sens extins, lucrurile incep sa se complice. Iar in peisajul real, amplu si nefeliat al artei romanesti de azi, chestiunea se infatiseaza de asemenea arborescenta. Vrand-nevrand, apar si tensiuni intre generatii, care hranesc polemica referitoare la punctele de vedere asupra notiunii de contemporaneitate. Este important, pe de alta parte, sa fii bransat la evenimentele si miezul fierbinte al artei internationale, intr-o lume in care barierele de comunicare s-au topit una dupa alta, iar viteza de propagare a informatiei a crescut atat de spectaculos (vezi utilizarea Internetului).
Expozitiile care au personalizat cele dintai noile spatii ale MNAC subliniau deopotriva deschiderea spre exterior, nevoia de salubrizare spirituala a Locului, iar una dintre ele construia prima punte spre trecutul predecembrist, acela al “rezistentei prin cultura” si al efortului de sincronizare cu Occidentul artistic. In general, ne puteam bucura pentru prima data de contactul cu arta contemporana in expuneri generoase, care asigurau spatiul vital fiecarei lucrari. Muzeul de pictura, “deschis” la mijlocul lui martie 2005, etala mostre ale artei oficiale din “era” Ceausescu (mai ales) printr-un discurs curatorial structurat ironic - in plan conceptual, se elasticiza abuziv termenul de realism socialist; totodata, era de dorit o mai consistenta (si mediatizata) sustinere teoretica... Trecand acum direct la “repertoriul” in desfasurare, parerea subsemnatului este ca retrospectiva (inclusiv lucrari la zi) unui intreg tronson ideatic din creatia lui Dan Mihaltianu, piesele video ale artistului de talie europeana Jan Toomik si expozitia Kunstraum Deutschland (care prezinta, intre altele, opere de Tony Cragg, Per Kirkeby, Joseph Kosuth, Marie-Jo Lafontaine si Nam June Paik), se constituie in puternice argumente care sa indrepte spre MNAC pasii celor cu adevarat interesati de arta contemporana.
Sa nu uitam ca MNAC este un organism cultural foarte tanar. Nu cred ca cineva de buna-credinta are indoieli fata de utilitatea sa generica. In prezent, se pare ca proiectele de anvergura ale noii institutii sunt franate de nesiguranta bugetului. Pe de alta parte, desigur, multe lucruri sunt inca de corectat, de reglementat. Ajustari se vor face, inevitabil, din mers. Intre prioritati (in opinia autorului textului de fata), dincolo de continuitatea contactelor cu arta internationala, ar fi o mai nuantata deschidere catre arta romaneasca recenta si actuala, un dialog mai sustinut cu istoricii, criticii si curatorii romani care pot fi implicati in diverse colaborari, un efort intretinut de recuperare expozitionala a diasporei. De asemenea, o mai activa iesire la rampa a reprezentantilor MNAC (in presa noastra culturala) ar fi, sunt sigur, atat in beneficiul acestuia, cat si in al tuturor celor preocupati de bunul sau mers. Nu sunt putini, banuiesc, cei care isi doresc, aici, un muzeu de arta contemporana compatibil calitativ cu cele mai semnificative repere similare din strainatate. Sa dam curs apelului exprimat public de directorul general al MNAC, sa lasam, asadar, aceasta institutie sa lucreze, fara ca noi sa iesim din “starea de veghe”.
ADRIAN GUTA - profesor asociat la Facultatea de Arte Plastice, Bucuresti
