Pe aceeași temă
Artele vizuale nu beneficiază în Bucureşti, ca de altfel nici în celelalte oraşe din ţară, de colecţii de artă contemporană cu expunere permanentă şi de intervenţii de artă în spaţiul public, altele decât grupurile statuare cu aspect vetust. Există şi oraşe în România unde, prin grija unor directori de muzee, artişti / muzeografi / curatori şi câteodată factori din administraţia locală, apar pe simezele unor muzee, într-o expunere permanentă, lucrări de artă modernă şi contemporană semnate de artişti autohtoni şi pot fi remarcate lucrări de artă în spaţiul public care dinamizează peisajul citadin, fiind mai aproape de noul vizual contemporan.
În anii 70, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste cumpăra lucrări de artă plastică anual. Depozitele Muzeului Naţional de Artă al României adăpostesc cantităţi masive din aceste achiziţii. Lucrările erau alese de comisii mixte, alcătuite din specialişti, dar şi din neprofesionişti, eventual activişti de partid cu funcţii în aparatul cultural al vremii, astfel încât multe lucrări sunt fără valoare, altele, chiar dacă sunt semnate de artişti buni, nu cred că aceştia şi-ar dori să le mai vadă. Căutând printre aceste mormane, în mare parte cu artă „drăguţă“, atât cât putea fi ea acceptată şi înţeleasă de regimul comunist, se pot culege şi lucrări bune, dar care nu pot fi atârnate una după alta şi arătate într-o expunere permanentă doar fiindcă sunt semnate de artişti care s-au născut şi au lucrat în aceeaşi perioadă de timp, fiindcă rezultatul ar fi un fel de expoziţie asemănătoare cu saloanele republicane de artă socialistă. Poate ar fi util un astfel de exerciţiu pentru a arăta cum nu trebuie făcută şi expusă o colecţie de artă modernă.
O colecţie de artă este rodul unor studii de artă vizuală – artist-operă-context local / global. Personalitatea celui care modelează colecţia poate fi prezentă, dar există rigori ştiinţifice, specifice domeniului, metodologii verificate prin reuşitele unor colecţii cu expunere permanentă pe care le întâlnim în muzeele de artă modernă şi contemporană ale marilor metropole şi nu numai. Ar fi total neprofesionist să credem că putem să încropim un muzeu de artă modernă şi contemporană în care să fie prezente colecţii de artă cu expunere permanentă doar prin scoaterea din subsoluri a ceva artă cumpărată pe vremea comuniştilor şi apelând la achiziţiile mai recente, de după 1989, selectate profesionist, dar nicidecum pe logica construcţiei unei viitoare colecţii muzeale.
Un traseu firesc ar fi să continuăm colecţia de artă modernă deja prezentă în Muzeul Naţional de Artă al României, cu artişti care s-au făcut cunoscuţi în perioada 60-90 cu lucrări care pot fi uşor asimilate modernismului. O altă posibilitate ar fi ca Bucureştiul să aibă, ca mai toate oraşele care se respectă de pe mapamond, un muzeu de artă al oraşului, în care să fie expuşi artişti vizuali din perioada clasică, modernă şi contemporană, care au contribuit prin activitatea lor artistică la viaţa culturală a oraşului, opera lor fiind parte a patrimoniului naţional. Cel mai corect ar fi un muzeu de artă modernă şi contemporană al României, cu colecţii de artă cu expunere permanentă, care să fie construit conform cerinţelor unui astfel de obiectiv muzeal.
În ceea ce priveşte MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană -, aş avea ceva mai multă grijă atunci când aş fi tentată să acuz pe cineva de lipsa unei colecţii de artă modernă şi contemporană cu expunere permanentă, în fapt, de lipsa unui muzeu de artă modernă şi contemporană al României - presupun că despre un astfel de muzeu vorbim, şi nu despre expunerea unor lucrări semnate de artişti din Bucureşti. Artişti contemporani recunoscuţi local / internaţional nu întâlnim numai în Bucureşti şi îmi permit să enumăr câţiva pe care îi putem întâlni în Germania, Iaşi, Sângeorz-Băi, Cluj, Paris, Lugoj, New York, Amsterdam sau peste tot unde au loc evenimente importante în domeniul artelor vizuale: Mihai Olos, Silviu Oraviţan, Lia şi Dan Perjovschi, Matei Bejenaru, Călin Dan, Maxim Dumitraş, Alexandru Antik, Cristian Paraschiv, Leonard Ursachi, Gorzo Dumitru şi alţii.
MNAC are o anvergură internaţională recunoscută, datorată unei activităţi complexe şi susţinute în promovarea artelor vizuale contemporane, activitate comparabilă cu cea a instituţiilor omoloage din străinătate. Succesul este garantat de o echipă, redusă ca număr, de curatori tineri, condusă de Mihai Oroveanu, lider al artelor vizuale româneşti, dată fiind cunoaşterea lui în amănunt a domeniului în plan local / internaţional. El însuşi artist fotograf, trăitor întru artă şi pentru a-i servi pe artişti (indivizi cu personalităţi puternice greu de mulţumit), Mihai Oroveanu a construit, ca şi Horia Bernea, un Muzeu, MNAC. Ar fi nedrept să o scoatem din ecuaţia reuşitei acestui muzeu pe Ruxandra Balaci, alt lider al artelor vizuale româneşti, care, puternic imersată în arealul artelor contemporane, a creat un network internaţional al muzeului, care să-l poziţioneze printre cele mai importante instituţii europene de acest gen. MNAC este la ora actuală o referinţă de renume pentru Europa de Est.
Nu trebuie să minimalizăm rolul educaţional jucat de MNAC. Deşi artele noilor media au o istorie bine structurată pe mai mult de 7 decenii pe plan internaţional, în România ele sunt încă puţin cunoscute. Lucrările de artă cinetică, performance, artă video, instalaţie, artă tehnologică, Internet art, public art în formele sale cu caracter temporar şi efemer, locativ art etc. sunt prezente în colecţii internaţionale cu expunere permanentă, bine concepute, în muzee special create pentru aceste modalităţi de expresie artistică, precum Museum of the Future din Linz, sau sunt prezente în festivaluri de artă electronică şi în bienale de artă alternativă. În România noile media sunt încă socotite „inovaţii“. Incredibil, dar adevărat. Ignoranţă, rea-voinţă sau bine cunoscutul refren „la artă ne pricepem toţi“ aruncă domeniul artelor vizuale la discreţia tuturor iubitorilor de artă plastică diletanţi.
În sălile MNAC mă simt în Europa şi mă bucur că există şi că poate să reziste cu un buget mai mic anual decât ceea ce se cheltuieşte pe vreun monument comemorativ sau celebrativ, realizat din munţi de bronz şi arginţi, deşi o adevărată artă în spaţiul public în Bucureşti nu avem mai deloc. Aceasta constituie un alt subiect dureros din familia artelor vizuale. Situaţia în acest caz se datorează celor care ar trebui să hotărască în acest domeniu, dar care habar nu au ce înseamnă artele vizuale în oraş în ziua de azi şi reduc domeniul la monumente de stil clasic ce amintesc de ideologii totalitare sau de epoci culturale revolute.
Sunt artist vizual şi îmi doresc un spaţiu muzeal în care să existe colecţii de artă profesionist concepute, cu expunere permanentă, în care să regăsesc opera unor artişti cunoscuţi local, care nu au avut şansa afirmării internaţionale, dar care sunt repere în cultura românească pentru anii 60-90. Nu sunt de acord cu cei care şterg cu buretele tot ce s-a produs valoros în perioada comunistă doar pentru că autorii au trăit şi creat atunci. Nu sunt de acord să fetişizăm orice bucată de print şi orice formă de exhibiţionism vizual doar pentru că la noi nu s-a mai făcut şi trebuie să avem şi noi, cu orice chip, aceste lucruri. Nu sunt de acord să ne exaltăm în faţa clişeelor vizuale vechi sau noi. Dar nu putem să-i ignorăm pe tinerii şi deja nu chiar tinerii artişti - unii se apropie de 60 de ani - care au CV-uri internaţionale, sunt reprezentaţi de galerii private occidentale bine cunoscute, sunt invitaţi să expună în muzee şi bienale importante şi care, prin activitatea lor artistică, sporesc vizibilitatea artelor vizuale, a culturii româneşti în general. Nu cred că este corect să-i trimitem la colţ doar pentru că sunt prea buni şi îşi adjudecă noi forme de artă şi nu practică formele de artă plastică clasică şi moderniste, dominante la noi, sau pentru că nu suntem educaţi în acest domeniu al artelor vizuale contemporane.
După două decenii de la eliberarea de constrângerile ideologiei comuniste, ar fi cazul să discutăm cu mai multă responsabilitate şi cu profesionalism vizionar despre politicile culturale muzeale, despre colecţiile de artă cu expunere permanentă şi despre instituţiile care au capacitatea şi specialiştii necesari pentru a crea astfel de colecţii, ca şi despre arhitectonica spaţiilor care le pot adăposti.
Muzeele de artă modernă şi contemporană occidentale beneficiază de spaţii proiectate special pentru scopul lor, fiindcă simeza de pictură şi grafică nu poate arăta la fel cu spaţiul în care va fi expusă o instalaţie media sau un environment 3D. Practicile artistice contemporane şi-au diversificat modalităţile de expresie artistică, astfel încât obiectul singular, realizat pe suport concret, convieţuieşte armonios alături de arta efemeră, în măsura în care colecţiile respective au fost realizate de specialişti care au studiat arta modernă şi contemporană românească şi universală şi sunt capabili de sinteze, concepte şi strategii de expunere noi.
Ar fi necesară o discuţie serioasă şi documentată referitoare la decimarea spaţiilor de expunere din Bucureşti, adică la jaful făcut în ceea ce priveşte galeriile de artă şi atelierele artiştilor din Bucureşti şi din ţară, după 1989. Spaţiile de expunere sunt mai puţine decât erau în perioada interbelică şi în cea comunistă! În orice capitală din lume, spaţiile culturale sunt protejate, şi nu decimate.
Consider actuală şi de importanţă majoră iniţiativa GDS, susţinută de revista 22, de a acorda atenţie - prin articole şi dezbateri organizate constant - artelor vizuale, instituţiilor şi legilor prin care acestea pot fi susţinute şi promovate.
MARILENA PREDA SANC este artist vizual, prof.univ.dr. la Universitatea Naţională de Artă, Bucureşti
