Pe aceeași temă
Deschidem in acest numar o dezbatere despre noul Muzeu National de Arta Contemporana.
"MNAC trebuie perceput ca un exceptional exemplu de "locuire postcomunista" (Groys). Ca un spatiu de exercitiu al libertatii si normalitatii, in cel mai anormal loc din Europa." "Anti-politically correct in a building dedicated mainly to political power." "Un exercitiu de democratie intr-un simbol candva al totalitarismului opresiv (...) MNAC in palatul lui Ceausescu poate fi o provocare ultracontemporana" (Ruxandra Balaci).
Este duminica. O insorita dupa-amiaza de decembrie. Nu ai de multe ori prilejul sa patrunzi prin portile inalte de metal ale acestei constructii monumentale ce face sa dispara atat cerul, cat si pamantul, atragandu-le parca in mijlocul ei. Stii o gramada despre constructia asta, o vezi aproape de fiecare data in drumurile tale si de tot atatea ori o urasti ca exista acolo; ca, pentru ca ea sa existe, atatia au fost evacuati. Este un simbol pe care nu noi ni l-am dorit, cu atat mai putin noi, tinerii; insa invatam sa traim cu el in acelasi oras in care am fost nascuti. O acceptam. Muzeul de Arta Contemporana. Buna idee. Continutul? Ma abtin.
Un singur lucru mi-a ramas intiparit in minte: scurt-metrajul lui Calin Dan.
Filmul "exploreaza realitatea stratificata a peisajului urban bucurestean, folosind drept calauza un avatar contemporan al lui Pacala". Acest Sisif balcanic (ajuns in Infern, a fost pedepsit sa ridice un bloc de piatra pana la varful unei coline) cara in spate o usa, devenind astfel o arhitectura migratoare ce rataceste necontenit prin orasul gri in care cu totii traim bine sau rau. Am urmarit atent subiectul filmului, iar Constantin Florescu face un rol interesant. Romanul isi poarta crucea si, in cautarea sufletului pierdut, el devine un nomad in propriul univers. Acest personaj ce stabate Bucurestiul, Vacarestii cu o usa de lemn in spate nu face decat sa duca gandul la drumul pana la cruce al lui Isus. Romanul e sortit sa care in spate greselile altora, si asa sa mearga tot inainte. Personajul se va intalni cu oameni sarmani, cu copii parasiti de parinti, cu cladirile gri si fara istorie ale capitalei, cu fier-betoanele ramase dupa incetarea construirii diferitelor cladiri; el este un calator si un observator, insa are obligatia de a-si cara usa, de a-si gasi locul si nu poate decat sa ne faca sa observam lumea in care ne aflam. Intelegem, bine, nu, nu. Indiferent de anotimp, el isi cauta locul. Intr-o astfel de cautare ma simt si eu, uneori insa povara de pe umerii mei nu este atat de mare precum a actorului filmului lui Calin Dan.
Mi-a placut ce sustine Razvan Exarhu despre Palatul Poporului: "(...) In acelasi timp, semnificatia acestui obiect, malefic pe vremuri, s-a diluat masiv. Istoria l-a transformat din simbol al totalitarismului intr-o cladire uriasa pe care o fotografiaza stupizi din toata lumea. Arta zisa si contemporana (despre care nu se mai spune ca e frumoasa, deci poate nici buna, atentie!) este o consecinta imediata a tuturor acestor contorsiuni ale lumii noastre si este poate cea mai indreptatita sa comenteze, sa transforme si sa umple un spatiu ramas gol - si pe dinafara, si pe dinauntru. Casa Artei Poporului poate insemna un inceput".
Gandind astfel, pot spune ca am apreciat un slide-show, o scurta istorie a masinii Dacia de-a lungul a 30 de ani, facuta de Vlad Nanca. Imaginile cu Dacia 1300 apar pe ecran, succesiv, in culori diferite si cu background-uri diferite, insa cu acelasi design - asta à propos de cat de multe nu s-au schimbat in zecile de ani sub comunism: "... designul masinii oglindeste si el dezvoltarea societatii din Romania."
Pana nu de mult, schimbarea a avut loc. Masina Dacia 1300 nu se mai fabrica, producatorii scotand una noua pe piata, numele acesteia apare din ce in ce mai rar ("... denumire fantezista folosita pentru a instaura continuitatea spiritului national"), asa cum si transformarea Palatului lui Ceausescu, a Casei Poporului are loc incet-incet, facand loc Muzeului de Arta Contemporana.
Foarte mult am apreciat transformarea imaginilor si a luminii din filmul lui Mircea Cantor, The Landscape is changing, 2003, cu multimea aceea de tineri ce tineau indreptate inspre obiectiv panouri din tabla extrem de subtire, probabil de 0,05 mm. "Epoca noastra nu este lipsita de proiect politic, dar asteapta formele care (...) sa-i permita sa se materializeze. Pentru ca forma produce sau modeleaza sensul, il orienteaza, il repercuteaza in viata cotidiana." "Cultura revolutionara a creat sau a popularizat mai multe tipuri de social: adunarea, sit-in-ul, manifestatia, greva si declinarile ei vizuale (banere, manifeste, flyere)." "Sub ce cuvant de ordine ar putea imaginile sa defileze, astazi?"
Imaginile vorbesc de la sine, iar ceea ce atrage ochiul in mod special este aceasta transformare a aceluiasi grup de oameni, intr-un spatiu stradal, cu ajutorul pancartelor care reflecta ceea ce ei intalnesc. Ceea ce ei cred - exprima. Sunt tineri, iar oglinda sufletelor lor ii ajuta sa spuna ce gandesc; sunt inca sinceri...
Nu stiu in ce masura s-a dorit sau nu, insa legatura dintre panza de proiectie si scaunele aflate la mica distanta este fabuloasa. Scaunele sunt de diferite inaltimi, forme si culori. Nu isi indeplinesc functia in spatiul in care se afla, nu sunt oameni asezati, insa cu usurinta se poate vedea "amprenta" catorva ce au stat odata acolo.
O compozitie care mi-a incantat ochiul, chiar daca nu asta s-a dorit. La fel cum spatiile in sine mi-au placut teribil in cadrul MNAC-ului.
Am apreciat de asemenea lucrarea ce face parte dintr-o instalatie produsa pentru expozitia subReal, din Varsovia. Face parte din seria Draculaland. Replica la scara a "palatului lui Ceausescu" realizata din pachete de tigari Carpati. S-au folosit 3.500 pachete de tigari pentru realizarea lucrarii. Scaunul si picioarele sale fac referire la comportamentul vampiric al personajului ce trona asupra Casei Poporului. Calin Dan si Dan Mihaltianu au realizat acest proiect. Impreuna cu East West Avenue.
Ce nu mi-a placut?
Nu mi-a placut lucrarea realizata de Irina Botea, care a asezat pe iarba o macheta a Casei Poporului si a pus vacile sa o manance, asta auzindu-se foarte clar in casti si vazandu-se pe monitor. Accept sa nu ne placa aceasta constructie, insa macar din respect pentru miile de oameni ce au muncit la ea si pentru cei ce au fost obligati sa isi paraseasca casele si orataniile ca sa stea la bloc, macar pentru atata sa nu denigram in asa hal aceasta constructie.
Este un simbol in lume, ocupa locul doi ca suprafata dupa Pentagon si, chiar daca turistii o vad precum un simbol al tarii, fotografiind-o necontenit, nu ii putem face, prin astfel de mijloace, sa isi schimbe crezul.
Nu mi-a placut lucrarea in ulei a Suzanei Dan, Funny C.P; nu m-a impresionat nici ghidul turistic filmat realizat de Mona Vatamanu si Florin Tudor, in care prezinta palatul. Nu stiu de ce trecerea aceasta de la tablouri cu Ceausescu la prezentarea ca fiind cel mai frumos palat al lumii, pana la distrugerea sa de catre vite si compararea sa cu un... popou roz. Nu am inteles, si gata.
Din punct de vedere arhitectural, facand abstractie de cladirea in sine, nu inteleg adaugirea fatadei de sticla si nu cred ca s-a dorit trimiterea la Muzeul Luvru din Paris, caci ar fi prea de tot.
"Un Muzeu National de Arta Contemporana este, inainte de orice alta definitie, o intreprindere teoretica. Functia sa culturala este circumscrisa de sistemul de dependenta si asteptari exprimate de titulatura sa, de integrare intr-un proiect al culturii nationale (...) muzeul este proiectat ca un releu pentru promovarea in spatiul national a directiilor de miscare a ideologiilor estetice contemporane, dar si pentru promovarea internationala a valorilor autohtone." (Alexandra Titu)
Astept cu nerabdare urmatoarele expozitii, cred in artistii romani, indiferent de varsta si studiile lor, si trebuie sa invat sa nu incerc sa inteleg arta contemporana, caci asta ar insemna sa ii inteleg pe cei de langa mine si nu sunt convinsa ca as reusi.
Ruxandra Ionica, scenograf, Master an I, Universitatea de Arte Plastice, Bucuresti
(Titlul apartine redactiei)
