Pe aceeași temă
Acolo a adus peste 1.000 de opere care alcătuiesc cea mai amplă și relevantă frescă a artei românești din anii 1970-1990. În acei ani nu se colecționa artă, în privat, la acel nivel – dimpotrivă, colecțiile particulare interbelice erau dezmembrate, preluate și deturnate de statul comunist, făcute publice în moduri aseptice și irelevante istoric, care n-aveau de-a face cu felul în care fuseseră concepute. Nu exista niciun îndemn să colecționezi și nu părea să existe un viitor pentru o colecție privată. Și totuși, timp de decenii, ca un Badea Cârțan contemporan, Sorin Costina a adus sute de lucrări de artă din București, Timișoara și Cluj în casa lui din Brad, deschisă multor vizitatori. Colecționar-fanion al artei românești din anii comunismului, Sorin Costina nu a fost un om bogat. Fiecare lucrare adusă în colecție a însemnat sacrificii și privațiuni pentru el și familia sa. Dacă banii nu-l dădeau afară din casă, ce l-a motivat pe Sorin Costina să îi închidă în artă? Așa cum declara în interviul publicat într-un volum din 2017, colecția de artă, făcută „din sărăcia mea și din sărăcia artiștilor”, a fost modul său de „supraviețuire intelectuală în acei ani întunecați”. Aceasta definește nu doar condiția omului și a colecției Sorin Costina, ci și diferența esențială față de colecțiile de artă interbelice sau de cele de acum, care provin din preaplin financiar, din dorința de a epata prin investiții capabile să aducă profit și prestigiu social, vizibilitate, putere. La Sorin Costina lucrurile stau invers – el a colecționat din izolare și disperare. Colecția lui reflectă izolarea și disperarea societății românești de atunci. Și de aceea relevanța ei istorică este inegalabilă și depășește valoarea intrinsecă a operelor colecționate, fiind un veritabil document antropologic.
De la stânga la dreapta Horea Paștina, dr. Sorin Costina, Ion Grigorescu, Marius Nicolescu
Odată cu moartea lui Sorin Costina, dispare încă un reper al unui mod de viață care devine tot mai uitat – existența în contracurent cu adversitățile comunismului, cu precarul cotidian, cu bezna mediocrității generalizate, a imposturii și a delațiunii, a fricii și a renunțării. Răspunsul lui Sorin Costina a constat în căutarea unor prietenii ideale și în crearea unui univers paralel, propriu, individual – o Castalie în Țara Moților. Pare întreprinderea snoabă a unui antierou, dar de fapt era căutarea unei calități ideale a vieții într-o existență în care totul era de calitate proastă, de la pâine la programele TV. În anii aceia, în care puteai cumpăra cu sume modice din consignații un Pallady, Petrașcu sau chiar un Tonitza onorabil, Sorin Costina nu și-a construit un paradis artificial al valorilor consacrate, ci s-a îndreptat exclusiv spre artiștii vremii sale, spre cei pe care i-a putut vizita, aprecia, înțelege.
Înainte de a fi colecționar, Sorin Costina a fost un om al timpului său, iar acest lucru se vede nu doar în lucrările din colecția sa, ci și în istoria vieții sale, care s-a suprapus peste evoluția artei românești de după abandonarea realismului socialist. Elementele neo-avangardiste din colecția sa, de la cele din lucrările grupului timișorean Sigma sau Paul Neagu, lasă locul rapid precipitării curentului neo-ortodoxist în anii ‘80, îndeosebi prin membrii și simpatizanții grupului Prolog, care alcătuiesc o bună parte a colecției sale. Însă colecționarul nu și-a pierdut niciodată capul – așa cum nu a fost un adept al experimentalismului neo-avangardist, nu a fost nici un adept al românismului mistic neo-ortodoxist. Deferent și atent la parcursul propriu fiecărui artist, Sorin Costina a considerat că opțiunea ideologică aparține și este destinul fiecărui artist, în timp ce el, colecționarul, avea ca ideologie înregistrarea și înmagazinarea opțiunilor artiștilor. Așa cum mărturisea, inițial s-a mulțumit să vină la București să vadă spectacole de teatru și să meargă la vernisaje. Apoi s-a abonat la reviste culturale și la revista ARTA. Nu l-au ajutat cu mare lucru în setea lui de a nu fi singur, izolat. Avea nevoie să-și realizeze un mediu de viață. Arta ca mediu înconjurător este singura care poate să dea viață și substanță fiecărei clipe, fără oprire – din bibliotecă trebuie să scoți cărțile și să le deschizi, un film trebuie să îl cauți sau să mergi la cinema, muzica cere o sală de concerte sau efortul de a pune o înregistrare. Dar arta, într-o casă, este ca o lampă mereu aprinsă – dă lumină fără oprire, în orice cotlon ai pune-o. De acest lucru te puteai convinge printr-o vizită în casa Costina din Brad. Casa era tapetată cu artă. Contrastul dintre orașul mic din munți – Brad – și colecția dintr-o casă obișnuită a cartierului somnolent proxim centrului era enormă: te simțeai într-o realitate paralelă, neverosimilă. Într-o lume de gospodării pașnice, te trezeai brusc în fața încordărilor culturale care au construit conștiința colectivă a acelor decenii – pânzele hieratice ale lui Paul Gherasim, Horia Bernea sau Gheorghe Berindei sau operațiile pe mental deschis ale lui Florin Mitroi, Ion Grigorescu sau Ștefan Bertalan.
Operele alese de Sorin Costina erau, în mare parte, de o incontestabilă valoare muzeală – nu erau tablouașe și sculpturici, așa cum aveau majoritatea micilor colecționari ai vremii, care foloseau arta pentru a-și decora casa. Colecționarul Sorin Costina a fost, probabil, singurul colecționar postbelic care a urmat cursurile unei sui-generis școli de colecționat – cu bibliografia, excursiile de studiu, seminariile și examenele de rigoare, susținute în fața celor doi profesori de bun-gust pe care i-a avut, Horia Bernea și Paul Gherasim, generoși și nemiloși cu prietenul și susținătorul lor principal, așa cum a fost și cel de-al treilea mare prieten al său, Ștefan Bertalan. Precum colecționarii de altădată (un Moise Weinberg de pildă, pe care Sorin Costina l-a cunoscut și care l-a influențat foarte mult), colecționarul din Apuseni a frecventat asiduu atelierele artiștilor, pentru a le înțelege nu doar ideile și meșteșugul, ci și pentru a deprinde exercițiul celui mai delicat și decisiv instrument al acestora – judecata de gust, acea capacitate de a discerne imediat ce merită și ce nu merită atenția, ce este bun și frumos și ce e simplă meserie artistică sau pretenție goală de conținut. Pentru el a fost crucială realizarea unei colecții care să aibă o calitate estetică demnă de învățăturile primite de la mentorii săi artiști. De aceea în colecția lui Sorin Costina nu și-au găsit locul lucrările unor Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Geta Brătescu, Ana Lupaș, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu ori Sabin Bălașa. Erau artiști cu renume, influenți în acele decenii. Dar ei nu aveau nimic comun la nivel spiritual cu Sorin Costina și mentorii săi și de aceea îi păreau nepotriviți în tabloul artei românești contemporane pe care îl conturează colecția sa. Îndrumat de prietenii săi artiști, Sorin Costina a devenit ceea ce lipsește la ora actuală – un colecționar profesionist în toate sensurile: cineva care știe cum, când, de ce și, mai ales, în ce fel a fost făcută o lucrare, care este poziția ei în seriile de lucrări ale unui artist și în contextul creației congenerilor săi. În nenumărate cazuri, Sorin Costina știa mai bine decât artiștii înșiși datele exacte ale lucrărilor acestora, circumstanțele realizării lor, locul și momentul în care fuseseră expuse etc.
Sorin Costina era un colecționar redutabil pentru că era tobă de artă, dar nu doar la nivelul informației, ci și la acela al formației vizuale și estetice – nu doar colecția sa, ci el însuși era un muzeu viu. Aceasta l-a făcut un misionar ideal al artei contemporane, lucrările din colecția sa fiind de nenumărate ori împrumutate fără multe pretenții (spre deosebire de cei mai mulți colecționari actuali) pentru expoziții în țară și în străinătate. Convingerea sa era că orice trebuia făcut pentru a aduce mult mai multă vizibilitate și înțelegere artei românești – iar asta nu o făcea din cauza unui calcul mercantil (precum adesea, acum) în vederea sporirea valorii colecției sale, pe care să o tranzacționeze apoi – deși a dus o viață modestă, Sorin Costina nu a comercializat lucrările din colecția sa. Colecționarii de acum – investitori drapați în pânze vopsite – deturnează condiția colecționarului veritabil, pe care a întruchipat-o Sorin Costina. Acum colecționarii sunt investitori, iar mentorii lor, negustori. Artiștii nu se mai dau direct pe mâna colecționarilor, ci trec prin sita agenților, care filtrează informația și drenează discursul, pentru a-l epura de excese deranjante (pentru cotă). Dar fără acele excese, fără implicarea riscantă în lume, așa cum au făcut și Sigma în anii ’60 -’70 și Prolog în anii ’80 -’90, accesul către profunzimile subconștientului colectiv este înlocuit cu silabisirea diverselor abecedare reacționare sau progresiste, pentru înscrierea neproblematică într-un trend sau brand. Între timp s-a schimbat și calitatea artiștilor – mulți au acum ca meșteșug cocktailul de idei, nu de culori, pictează visuri înaripate pe steaguri ideologice căzute, nu peisaje sau interioare vii pe pânze arse de vâlvătaia culorilor. Sorin Costina era deprins cu simbolurile și mitologiile personale ale artiștilor, nu cu lectura la zi a faptului divers transcris în artă. Era un mod de a concepe arta care acum pare datat și puțin caraghios, bun de muzeificat. De aceea Sorin Costina s-a retras la timp – pentru a permite ca moștenirea sa, colecția, să fie muzeificată în integralitatea ei, ca o relicvă vie a istoriei recente.
