Neapărat Beckett!

Ioana Moldovan | 09.03.2010

Pe aceeași temă

Pentru un pragmatic, Beckett nu este un autor. Teatrul său este un antiteatru, iar personajele sunt nişte coji de banană uitate pe jos. Talentul său e motiv de derută pentru unii şi admiraţie pentru alţii: în artă - tot ce a fost nou la momentul creării rămâne nou pentru totdeauna.

Piesele lui Beckett reprezintă un fel de catalizator ale cărui posibilităţi nu au fost încă pe deplin explorate, înţelese şi folosite în spaţiul românesc. Scena nu l-a primit suficient de des, fiind un autor discriminat: interzis în anii ’70 şi considerat, ulterior, foarte complicat, atât pentru actori, cât şi pentru regizori. Odată cu apropierea anului 2006 – an centenar Beckett –, montările s-au înmulţit, aducând în atenţie combinaţii valoroase între diferiţi creatori de teatru - actori, regizori, scenografi -, a căror întâlnire s-a materializat în spectacole ce au reuşit, în parte, să compenseze lipsa îndelungată din portofoliul teatrelor româneşti.

Mi-e greu să-mi imaginez felul în care un spectator ocazional de teatru se decide să meargă să vadă un spectacol de Beckett. În Bucureşti sunt numai două: Ultima bandă a lui Krapp, la Teatrul ACT (regia Alexandru Dabija), care se joacă din 2003, şi unul de dată foarte recentă, Sfârşit de partidă, la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu. În general, distribuţia spectacolului este cea care face reclamă. Chiar nu e necesar să ştii mare lucru despre Beckett şi lumea lui, dacă ştii că ai să-l vezi pe Marcel Iureş jucând sau că vei petrece aproape două ore într-o companie selectă: Irina Petrescu, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin.În minutele premergătoare începerii spectacolului, privind cortina roşie lăsată, începi să te întrebi oare ce se află de

partea cealaltă. Cum spectacolul întârzie puţin, îţi iei inima în dinţi şi ceri necunoscutului de lângă tine caietul-program pe care tocmai îl răsfoise. Îl primeşti şi citeşti pe apucate. Citeşti puţin despre Beckett, despre limbajul beckettian greu permeabil şi, deodată, nu eşti sigur că ai venit la ce trebuie. Eşti convins că vei avea parte de o experienţă stranie, ca ultima dată când ai mai fost la teatru şi nu ţi-a plăcut. Luminile se sting, cortina se ridică încet. Returnezi caietul, te aşezi comod şi te bucuri că ai ales Metropolis: indiferent ce va urma, cel puţin stai în nişte fotolii confortabile.

Scena pare un demisol decrepit, cu pereţii scorojiţi şi două ferestre în stânga şi în dreapta, mai aproape de tavan decât de sol. Undeva în spate, un şemineu inundat de mizerii, ca şi cum hornul s-ar fi prăbuşit pe interior. În stânga stau două tomberoane înfipte într-un val de pământ, iar în dreapta o uşă veche şi trei trepte. Un scaun cu rotile acoperit de un cearceaf stă în mijlocul scenei. Pare un fel de mobilă ce trebuie protejată, dar se ghiceşte o formă umană dedesubt. Pe jos e praf mult şi ai senzaţia că până şi respiraţia ta ridică particulele. Afară pare să fie o lumină minunată, de zi de primăvară, undeva la malul mării. Liniştea e întreruptă de uşa care se deschide. Intră Clov (Mihai Constantin), iar din primii paşi îţi dai seama că are să-ţi placă acest Beckett.

Este o piesă stranie, care începe neaşteptat, cu o replică ce respinge parcă orice fel de continuare, de dialog: „Aproape gata, trebuie să fie aproape gata“, spune Clov. Piesa explorează ideea de sfârşit. Totuşi, acest sfârşit reuşeşte să capete la Beckett valoare de sfârşit fără sfârşit: „Oare nu începem să însemnăm ceva?“, întreabă Hamm la un moment dat.

Hamm (Răzvan Vasilescu), imobil în scaunul său, pare un om încă în putere, mai degrabă, decât o fiinţă aflată pe partea descendentă a vieţii. Clov îi este un servitor cu un grad de rudenie confuz. Cine este Hamm? Prin faptul că, invalid şi imobil, cere să fie poziţionat în mijlocul încăperii pentru a putea fi „monarhul a tot ceea ce vede“, Hamm este întruchiparea neputinţei. Sfârşit de partidă pare a fi un fel de poveste despre procesul invers al creaţiei: de la ceva la nimic.

Fiecare cuvânt e un carambol, o mică bombă cu efect întârziat, care explodează în multe sensuri. Dar din gama posibilelor interpretări, regizorul Alexandru Tocilescu o alege pe cea care îi dă spectatorului dreptul să zâmbească inteligent; îi dă instrumentele necesare unei supravieţuiri sigure într-o lume în disoluţie. Nell şi Nagg, cele două personaje–deşeu, imobile în containere, sunt doi fatalişti toleranţi, o calitate pe care ne-am procurat-o cu toţii trăind în România şi pe care cei doi interpreţi, Irina Petrescu şi Ion Besoiu, o redau special. Aş remarca, cu totul aparte, scenografia semnată Vanda Maria Sturdza, căreia i se datorează traducerea atmosferei beckettiene, din ceva sumbru, greoi şi restrictiv, în ceva atrăgător şi, pe alocuri, amuzant, fără însă a o denatura. Viziunea ei este bogată, în microcosmul imaginat de autor, recomandând-o ca potenţială nominalizată pentru premiile UNITER ale categoriei. Şi acest fapt nu este singurul atu al spectacolului. Mihai Constantin este atât de bun şi fascinant în rolul său, încât nu mi-l mai imaginez pe Clov altfel decât aşa cum l-a înţeles şi îl joacă pe scena de la Metropolis.

Iată un spectacol în care totul funcţionează şi care face din Beckett un dramaturg accesibil chiar şi spectatorului de ocazie. Iar aceştia ar trebui să fie din ce în ce mai mulţi, cu fiecare nou spectacol. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22