Înfricoșătoarele fantome ale trecutului

Trei intelectuali români remarcabili se ră­fu­iesc cu comunismul. Îi îngrijorează fap­tul că experiența totalitară a societăților Estului european din a doua jumătate a secolului XX nu a fost niciodată îndeajuns de luată în seamă de către societățile Ves­tu­lui european și nu s-a aflat înlăuntrul me­­moriei istorice comune a Europei.

Pentru a înțelege ardoarea măr­tu­riilor lor și intransigența re­flec­țiilor lor pe tema co­munismului, trebuie să conștientizăm ex­pe­ri­ența prin care a trecut România în acea perioadă. Unui polonez îi este, bu­nă­­oară, mai ușor să o înțeleagă decât, de exem­plu, unui francez, dar chiar și pentru un polonez este o poveste destul de exo­tică. Perioada comunistă se compune în is­toria României din două epoci. În prima – anii 1948-1964 – o caracteriza o asemenea cru­zime a regimului, încât mult mai scur­ta perioadă a stalinismului polonez (1948-1956) era, în comparație cu ea, o dictatură aproape de catifea. În cea de-a doua – sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu – după o perioadă scurtă de liberalizare în cea de-a doua jumătate a anilor ’60, s-a ajuns treptat la o asemenea înrobire a minților și a sărăcirii societății, încât Polonia acelor ani pare o țară aproape liberă și în care aproape curg numai laptele și mierea. Ne­milosul spirit pătrunzător cu care au­torii acestei cărți întreprind critica sis­te­mului comunist provine din experiența prin care a trecut România.

Prima teză pe care o enunță este afirmația po­trivit căreia crimele comunismului, ca­re au condus la sute de milioane de vic­time, nu au fost efectul greșelilor și de­na­turărilor, ci al unei intenții bine gândite, rezultate direct din teoria revoluției pro­iectată de către Marx. Lor le este mai ușor să ia cunoștință de acest adevăr decât chiar și polonezilor. Oare nu represiunile fizice relativ blânde cu care au avut de-a face polonezii au fost rezultatul „greșelilor și denaturărilor“ comuniștilor polonezi, care doar puteau și trebuiau să omoare mai mulți oameni, dar nu au făcut lucrul acesta?

A doua teză enunțată în carte spune că pro­iectul comunist a distrus dezvoltarea eco­nomică naturală a oamenirii. Gabriel Lii­ceanu scrie despre asta într-un mod foarte transparent. Proiectul comunist a pus sub semnul întrebării capitalismul, la fel de imperfect ca și democrația și la fel de pretabil la o îmbunătățire treptată, în­să relativ cel mai bun sistem de colaborare dintre oameni pe care l-a inventat istoria până în momentul actual. Efortul brutal de înlocuire a lui cu o utopie a raiului pe pă­mânt a dat roade sub forma unei vio­lențe organizate, al cărei scop a fost dis­tru­gerea lui și exterminarea oamenilor iden­ti­ficați cu acesta. Și, de asemenea, sub for­ma unui eșec radical al economiei socia­lismului real.

A treia teză îi aparţine lui Andrei Pleșu. Seducţia de către comunism este legată în primul rând de imaturitatea tinerilor pre­matur fascinați de ideea de luptă pentru libertate, egalitate și fraternitate. În spa­te­le acestui lucru se află minciuna, deoarece comunismul nu a avut nimic de-a face cu aceste valori, ba a fost chiar opusul lor, lu­cru pe care până în ziua de azi nu îl re­mar­că foarte mulți intelectuali din Occident.

A patra teză este dezvoltată de Horia-Ro­man Patapievici, care susține corect, ferm și în continuare provocator pentru oameni din Occident că între comunism și fas­cism/nazism nu numai că nu există nicio diferență, dar că a existat între ele o co­muniune diabolică, care a marcat cu bles­tem secolul XX, din cauza nihilismului fi­lozofic și practic. Această teză merită o aten­ție deosebită, mai ales că se prea poa­te ca ea să nu se refere numai la secolul de­ja trecut. Nihilismul care le-a permis eu­ropenilor să accepte ambele totalitarisme este una dintre cele mai mari probleme pâ­nă în ziua de azi. Ispita lepădării efortului de distingere a binelui de rău, vizibilă prin­tre altele în neîndemânarea con­dam­nării cu fermitate a comunismului, ame­nință ordinea lumii europene. Patapievici amintește că atacul fascist-comunist era îndreptat împotriva capitalismului și a de­mocrației liberale – a libertății economice, politice și sociale – care și astăzi stau la baza valorilor europene și a identității europene, pentru care din nou se duce o luptă. Cum poate fi însă salvat de nihilism capitalismul și liberalismul – autorii cărții tac în acest domeniu, deoarece se pare că ritmul evenimentelor și al transformărilor etice din Europa a depășit imaginația lor.

Horia-Roman Patapievici ana­li­zea­ză în schimb într-un mod fra­pant versiunea românească a fe­nomenului cunoscut în ese­is­tica poloneză sub denumirea de homo sovieticus. După părerea lui, în­ceputul apariției acestui fenomen în Eu­ropa de Sud-Est a fost experiența creș­ti­nismului răsăritean al acestor popoare, ca­re s-au aflat în a doua jumătate a mi­le­niului trecut sub ocupație turcească. Creș­tinismul răsăritean, care, spre deosebire de creștinismul apusean, nu a reușit să construiască forme de statalitate care să se identifice cu el, a încheiat cu Imperiul Otoman un compromis nescris: în schim­bul toleranței pentru supraviețuirea sa în cadrul unei macrostructuri statale duș­ma­ne din punct de vedere religios, a fost de acord cu marginalizarea adepților săi. Oa­menii supuși presiunii unei situații atât de grele au fost nevoiți să inventeze moduri de salvare a identității lor, a inde­pen­den­ței lor și, într-un final, pur și simplu a in­tereselor lor.

„Au devenit experți în înșelarea au­to­ri­tății - scrie Patapievici –, în practica so­cială a dublului limbaj, în practica deo­potrivă socială și intimă a duplicității su­fletești și mentale, în ocolirea legii; pe scurt, au devenit experți în dezvoltarea tuturor acelor comportamente non­po­li­ti­ce care asigură supraviețuirea cuiva ca­re este și discriminat, și exclus în viața de zi cu zi a unei societăți politice.“

Tocmai această experiență trăită veacuri la rând a rodit prin formarea unei men­ta­lități care este percepută azi ca una dintre componentele principale ale realității balcanice. Acestei experiențe îi atribuie Pa­tapievici ușurința cu care societatea ro­mâ­nească s-a adaptat la viața din regimul co­munist. Însă gândirea lui Patapievici mer­ge mai departe și sună mai amenințător: după părerea lui, această mentalitate nu a dispărut împreună cu sistemul comunist, ci ea persistă în mare măsură în con­ti­nuare, rodește prin corupție, lipsă de se­rio­zitate în viața politică, escrocherie, ma­șinațiuni și minciună.

Varianta românească (sau, mai larg, balcanică) a lui homo so­vieticus nu este defel singura, pentru că homo sovieticus re­vine astăzi în toate societățile Eu­ropei de Est, care au trăit în trecut o traumă a „excluderii din viața de zi cu zi a unei societăți politice“. Acest lucru în­greu­nează în continuare revenirea la nor­malitate a acestor țări, pentru care posi­bilitatea normalității s-a deschis în urmă cu un sfert de secol.

Problema predispoziției la fantomele tre­cutului este însă mult mai largă și cu­prinde, de asemenea, și partea de Vest a continentului. Capitalismul și democrația liberală par să piardă teren în întreaga Europă. Transformările structurale, teh­no­logice, de mentalitate din ultimii zeci de ani au dus la excluderea unor grupuri so­ciale importante, la creșterea lăcomiei și a egoismelor individuale și naționale, la scăderea eficienței instituțiilor demo­cra­tice și a credibilității lor. Pentru această sta­re de fapt sunt de vină oamenii, și nu „trans­formările“ impersonale.

Care poate fi răspunsul societăților din Apus? Autorii acestei cărți se tem de reîn­toar­ce­rea ideologiei comuniste. Însă aproa­pe ni­mic (cu excepția atmosferei din me­dii­le aca­demice ale câtorva universități) nu su­gerează direcția marxistă a sim­pa­tiilor eu­ro­penilor care se răzvrătesc îm­potriva rea­li­tății. Ispita care este mai mult vizibilă es­te, în schimb, forma de autori­ta­rism care ne duce cu gândul mai degrabă la na­țio­na­lis­mul populist, care conduce în cel mai rău caz la fascism, decât la fel de si­nistrul co­munism. Până la Moscova, ca­re or­ga­ni­zează distrugerea civilizației li­beral-de­mo­cra­tice europene, nu mai face referire de­fel la comunism, iar noul ei me­saj stâr­neș­te interesul europenilor ră­z­vră­tiți. Cu sin­gu­ra mențiune numai că - așa cum ob­ser­vă în mod corect Patapievici - co­mu­nis­mul și fascismul au fost de fapt același bles­tem care se trage din rădăcina comună.

Mărturia și avertizarea cuprinse în această carte sunt actuale, extrem de importante și nu pot fi pur și simplu considerate niște vechituri ale istoriei.

Traducere de ANA MARIA LUFT