Nikolai si moartea driblata

Seara, dupa 14 ore de taiat busteni sau sapat in stanca sau alte activitati educative in cinstea tovarasului Stalin, detinutii se adunau sleiti langa patul Povestitorului. Pe dracu! Asa incep doar fitele literare ale scriitorilor prosti care strica o tragedie. Adevarul e altul. Si suna altfel!

Cand isi va publica Memoriile

Detinutii se numeau “zek” si mureau pe capete de foame si de frig. Nimeni nu stie cati, unde si daca sunt ingropati. Lagarele sovietice nu tineau evidenta. O singura socoteala era ingaduita, imediat dupa sosirea unui lot nou: “N-ati murit pe drum? Atunci o sa muriti aici!”. Si Moartea venea in fiecare zi strigand: “Azi vreau o suta!”. A doua zi se infatisa si urla ca un suierat de viscol: “Azi o sa iau doar 50, dar ii vreau degerati!”. Pana prin 1948-1950, draguta de ea a tot strigat si a tot ales. “Tovarasi! La nivel Unional am luat cam 30 de milioane! Sau 40? Uite ca nici nu mai stiu. Ce vreti, varsta!”. Mare lucru n-o sa aflam prea curand. Sigur, se mai gaseste o groapa comuna cu 30.000 de cranii, langa St. Petersburg, toate cu o gaurica mica si rotunda in ceafa. Dar astea sunt mizilicuri. Insa, cand, in sfarsit, Moartea isi va publica Memoriile, ei da, atunci vom sti totul. Sa va spun drept, eu cred ca filmul ar fi mai bun decat cartea, dar nimeni nu vrea sa il faca. Asa sunt vremurile. E loc doar pentru Lista lui Schindler. “Viata de Zek” nu intereseaza. Cum spuneam, filmul ar fi mai bun decat cartea si iata de ce.

Filmul ar putea cuprinde un anume episod care nu va fi de gasit in carte. Cand Moartea isi va publica Memoriile va lipsi de acolo ceva care a enervat cumplit autorul: Povestea lui Nikolai Starostin. Fotbalist, hocheist, antrenor, zek. El e Povestitorul in jurul caruia se adunau in fiecare seara, de obicei ultima lor seara, oamenii lagarelor. Iata povestea.

Urechi (destinul contraataca)

Nikolai Starostin s-a nascut in 1902 la Tbilisi, in Georgia.
A crescut odata cu vremurile si la 17 ani il gasim la Moscova unde simte ca e mai aproape de Revolutie. Tot acolo Starostin incepe sa joace hochei. Verile patinoarele sunt inchise si Starostin descopera fotbalul. Dupa un an-doi, hocheistul-fotbalist uita de Revolutie.

Starostin joaca atat de mult si atat de bine, incat e curand membru si apoi capitan al Nationalelor sovietice. Si de hochei si de fotbal. In 1922 Starostin se intoarce la Tbilisi si acolo se intalneste cu destinul, pe aripa dreapta, in cursul unui contraatac fulgerator. Doua echipe locale joaca un amical si Starostin intra in teren pe postul favorit: extrema dreapta.

La un moment dat, tanara extrema dreapta agata o minge la mijlocul terenului si pleaca pe tusa. Pe parcurs, fotbalistul e inlocuit de hocheist. Starostin se propulseaza pe turnanta, taie in mare viteza primele incercari de deposedare si se trezeste pe linia de 16 metri. In fata lui se mai afla doar fundasul stanga advers, un tanar indesat si cam durduliu, dar ambitios foc si incapatanat. Si aici se petrece intalnirea cu destinul care avea sa faca mai tarziu din Starostin Povestitor al zekilor.

Starostin simuleaza scurt din balans o plecare pe dreapta, fundasul durduliu “musca”, incearca sa ii ia fata, dar Starostin ciupeste mingea in directie inversa. Fundasul e deja angajat spre dreapta, mingea ii trece repede printre picioare. “Urechi” sau “printre urechi”, mingea trecuta printre picioarele adversarului e oriunde si oricand in fotbal, gluma perfecta a jucatorului fin si eticheta lipita din mers pe fruntea nataraului advers. Odata incheiata gluma, Starostin pleaca liber in adancime si infige un sut violent in vinclu. Ridiculizat, inconjurat de hohotele tribunei, fundasul rotofei, urmareste de pe jos sutul superb al lui Starostin si isi jura ca nu va uita si nu va ierta umilinta. Meciul se incheie. 1-0 pentru echipa lui Starostin. Jucatorii pleaca veseli la o bere. Doar Lavrenti Pavlovici Beria, fundasul stanga al echipei invinse, ramane la cabine si incepe sa puna la cale revansa.

Stalin debuteaza

Urmatorii 10 de ani au fost buni cu Starostin si Beria. In 1932, Starostin e cel mai iubit fotbalist al tarii. Beria urca din triumf in triumf treptele ierarhiei de partid. In 1924 Lavrenti se aduna cu cine trebuie si il sprijina pe Stalin, dupa moartea lui Lenin. Rasplata vine repede.

Beria e propulsat in CC al PCUS si e peste tot cunoscut si temut ca “favorit al lui Stalin”. Iar Lavrenti, baiat istet si ambitios, stie cum se consolideaza o reputatie. In 1936, de Ziua Sportivului Sovietic, Beria organizeaza febril un spectacol special pentru tovarasul Stalin. Lavrenti stie tot despre viata intima a lui Stalin si, printre altele, e singurul om care cunoaste unul din micile secrete ale Genialului: ocupat cu edificarea “celei mai drepte oranduiri a lumii”, tovarasul Stalin n-a vazut niciodata un meci de fotbal. Beria se hotaraste sa aduca un modest omagiu Marelui Conducator al Popoarelor si ordona activului de partid ca de Ziua Sportivilor sa organizeze un meci demonstrativ de fotbal in Piata Rosie.

Activistii se gandesc sa aduca ce e mai bun si ordona echipei Spartak Moscova sa se pregateasca de meciul demonstratie. Atentie! - spun cu sprancenele arcuite activistii - meciul va fi urmarit de insusi tovarasul Stalin! Spartak incepe sa se pregateasca.

Baietii lui Starostin repeta la antrenamente scheme pentru Stalin: gol cu capul pentru Genialul Conducator, gol cu calcaiul pentru Urmasul lui Lenin, gol din lovitura libera pentru Marele Strateg. O secunda! Baietii lui Starostin? Cum adica baietii lui Starostin?

Spartakogeneza

In 1935 Starostin isi da seama ca ii trebuie echipa. Nikolai are trei frati, Andrei, Piotr si Alexander, si toti sunt fotbalisti de prima mana. Unde e insa clubul la care ar putea juca fratii Starostin, antrenati de fratele Starostin?

Dinamo e echipa NKVD-ului, TSKA e echipa Armatei, Torpedo e echipa fabricii Zil, iar Lokomotiv echipa cailor ferate. Ramane libera primaria. Nikolai obtine aprobarea raionului orasenesc Moscova si infiinteaza in 1935 un club nou: Spartak Moscova. Echipa e iubita de la inceput. Multa lume vine de drag la meciuri, stiind ca Spartak nu e inca una din echipele stabilor. In 1936, cand trebuie sa gaseasca o echipa pentru meciul din Piata Rosie, activistii se trezesc refuzati de echipele de partid, Dinamo si TSKA. Nici una nu vrea sa riste. Un meci sub ochii lui Stalin se poate incheia cu laude si avansari, dar se poate termina la fel de bine cu o nenorocire. Cine va plati, daca Tovarasului n-o sa-i placa? Dar Spartak accepta si incepe antrenamentele.

Urechi II (in Piata Rosie)

Meciul din Piata Rosie a fost pregatit mai bine decat avea sa fie, peste 5 ani, al doilea razboi mondial. Protocolul de partid stabileste ca se joaca 30 de minute sau cat doreste tovarasul Stalin. Un ofiter de la cancelaria Kremlinului va sta langa Tovarasul, cu o batista alba in mana. Daca Tovarasul se plictiseste, ofiterul face semn cu batista si jocul inceteaza pe loc. Dar Stalin nu se plictiseste. Meciul Spartak-Spartak Rezerve e o bomboana. Baietii dau goluri de vis, asa cum s-a stabilit la antrenamentele speciale. Meciul dureaza 45 de minute, in loc de 30.

Stalin e multumit si - se zice - la sfarsit ar fi dat mana cu cel mai talentat dintre baietii de la Spartak: Nikolai Starostin. Beria e pe margine si are o clipa senzatia ca iar i-a strecurat cineva o minge printre picioare. Lavrenti ia aceasta clipa si o pune la pastrare langa amintirea geamana de la Tbilisi, 1922.

Lavrenti la birou

Pana in 1938 Beria nu mai are insa timp de amintiri. Triumfurile ierarhice se intetesc. Favoritul tovarasului Stalin urca. In decembrie 1938, Stalin hotaraste, imbunat poate si de clipele placute ale meciului din Piata Rosie, ca a venit vremea sa il rasplateasca pe Lavrenti Beria. Fostul fundas stanga e numit comandant al NKVD-ului. Unii sustin ca, daca arhivele ar fi deschise si daca s-ar scotoci bine in ele, se va gasi acolo documentul care probeaza un zvon infricosator: noul comandant al NKVD-ului l-a sugrumat cu mana lui, in prima zi de munca la noul servici, pe Nikolai Iejov, fostul sef al NKVD-ului. In orice caz, imediat dupa ce cadavrul lui Iejov a fost scos din biroul comandantului, Beria ia o decizie istorica. Nu va mai omori niciodata cu mana lui. Beria a ramas comandant pana in 1951. N-avem inca acces la volumul de Memorii amintit mai sus, dar putem retine un lucru. Cel putin 10 milioane de oameni au fost ucisi in aceasta perioada. Toti in lagare NKVD.

Nu de mana lui Beria. Omul era prea prins cu functiile administrative. Caci din clipa in care a fost numit comandant NKVD, Lavrenti Beria a devenit automat si presedinte al clubului Dinamo Moskova. Noul presedinte al lui Dinamo avea sa primeasca dupa doar cateva zile de la instalare o veste insuportabila: la sfarsitul lui 1938, Spartak Moskova castiga primul titlu de campioana. Beria isi convoaca de urgenta subordonatii si urla atat cat sa nu zgaltaie in perete tabloul tovarasului Stalin: “E inadmisibil! Spartak nu trebuie sa mai iasa campioana. Astept un plan de masuri!”.

Planul e gata si prevede dublarea salariilor jucatorilor, achizitii de talente, cu sau fara acordul lor, si mese tovarasesti pentru arbitri. Inutil. In 1939 Spartak e din nou campioana. Beria se vede silit sa adauge ceva nou in planul de masuri. Trebuie insa asteptat momentul prielnic. Starostin e mult prea popular.

Uneltirea cu noroc

Dupa 1941, in timpul razboiului rusii nu mai joaca fotbal. Il iubesc, dar nu mai au cum. Aproape nu mai sunt de gasit in tara locuri plate cu lungimea de 100 de metri. Armata germana inainteaza, dar Beria n-a uitat. El intelege ca a venit in sfarsit momentul rafuielii. Cine se mai gandeste acum, in vremuri de jale, moarte si foamete, la Starostin. Suntem in 1942 si intr-o noapte calda de vara Nikolai Starostin e orbit de lumina unei lanterne. Pe tampla lui se rezeama incet teava rece a unui Nagan. A sosit NKVD-ul. Trei agenti il ridica din pat si il duc in toiul noptii, cu tot cu frati, la Lubianka, sediul central al NKVD-ului. Acolo vor fi interogati timp de doi ani fratii Starostin.

Acuzatia: complot pentru asasinarea lui Stalin, in 1936, in timpul meciului din Piata Rosie. Procesul fratilor Starostin se va judeca insa sub o acuzatie mai putin grava: uneltire impotriva puterii sovietice. Un procuror innebunit dupa fotbal a apucat sa vada cine sunt acuzatii si a schimbat incadrarea penala. Sentinta: 10 ani de lagar. “A fost o usurare!” - marturisea Starostin in 1996 - “aveam tot viitorul in fata. Inainte de noi, au fost judecati in aceeasi sala alti inculpati. Aveau aceeasi incadrare penala. 4 au fost condamnati la moarte cu executare imediata si 4 la 25 de ani de lagar.”

Povesti inghetate

Starostin a trecut prin lagare din Siberia si Asia Centrala. Asa avea sa descopere ca nu exista uniforma, functie si etnie nepasatoare la fotbal. Gardieni, comandanti de lagar, rusi, tadjici, caucazieni si uzbeci l-au recunoscut imediat si i-au cerut sa antreneze echipa din orasul cel mai apropiat sau macar echipa gardienilor locului. Iar seara, cand zekii se strangeau de la munca, sefii au invatat sa inchida ochii si sa ingaduie ceva nemaiauzit. Starostin avea voie sa istoriseasca intamplari din fotbal. Meciuri si goluri, figuri uitate si figuri legendare, drame si comedii. Zekii se adunau in jurul Povestitorului si ascultau, adesea pentru ultima oara, istorisiri minunate. A doua zi, o parte din ei aveau sa inghete nestiuti, cu povestile lui Starostin in minte.

Urechi III (ultimele)

1953 a fost un an cumplit pentru echipa care a taiat 30 de milioane de gauri in popoarele Uniunii Sovietice (desi, din nou, trebuie sa asteptam Memoriile, cifra poate fi mai mare). Stalin a crapat horcaind, singur, intr-o camera din dacea de langa Moscova. Nici nu incetase bine Genialul Horcait si activul superior de partid s-a repezit asupra lui Beria.

Arestat, intemnitat, torturat, Beria a fost impuscat in beci la Lubianka. Cu cateva luni inainte Vasili, fiul lui Stalin, mare microbist, il scosese pe Starostin din lagar. Turnat curand dupa sosirea la Moscova si din nou arestat, Starostin a mai inghitit o portie de lagar. Moartea lui Stalin si apoi a lui Beria l-au facut bun scapat. Starostin s-a intors din nou la Moscova, la fotbal si la Spartak. Din publicul lui de Povestitor nu mai ramasese decat o mana de oameni in putina carne si oase. Toti cu carnet de sustinator si intotdeauna primii in tribuna la meciurile lui Spartak. Nikolai Starostin a murit in 1996. Dupa 94 de ani de viata impartiti intre fotbal, hochei si lagar, Starostin s-a intalnit cu muza lui Stalin si Beria.

Imi inchipui ca a intrebat-o cu ce se mai ocupa, a aflat ca isi scrie Memoriile si a plecat mai departe. Doamna in cauza a avut probabil o clipa senzatia ca, pe nestiute, cineva i-a strecurat o minge printre picioare.