Nu este doar un accident 

Când mergi pe Calea Griviței și treci pragul unui teatru construit de la zero în București, primul lucru care te frapează nu este doar noutatea, ci și o formă aproape uitată de civilitate vizuală. Grivița 53 nu este un spațiu improvizat la demisolul vreunei clădiri prăfuite; este o structură luminoasă, modernă, multifuncțională, gândită impecabil arhitectural, pentru un public care caută mai mult decât să asiste la un act artistic. Este un loc proiectat pentru a locui cultura. Vezi un spectacol de teatru, o expoziție sau un performance, asiști la o dezbatere sau un masterclass, apoi rămâi la un drink, discuți, ești invitat să fii prezent și după reprezentație. Este exact așa cum ar trebui să se petreacă lucrurile peste tot, adică așa cum se întâmplă ele în Olanda, la Londra, în Germania sau în Statele Unite. La Grivița 53, fiecare cărămidă pe care și-au pus semnătura oamenii reprezintă victoria unei tenacități ieșite din comun, mobilizată exemplar de viziunea curajoasă și de talentul de antreprenori culturali al lui Chris Simion-Mercurian și al lui Tiberiu Mercurian.

Tot astfel, la Timișoara, noul spațiu Art Encounters (Ovidiu Șandor / Diana Marincu) de la Isho transformă radical experiența de vizitare. Iar la Cluj, lenta dar impecabila consolidare a proiectului noului muzeu girat de Adrian Ghenie și Mihai Pop (Plan B), transpus în realitate arhitecturală de Attila Kim (care a gândit, între altele, și spațiul Isho) și condus de Mihnea Mircan — un strălucit curator și un extraordinar cunoscător al artelor contemporane — formulează un nou standard instituțional.

Aceste trei spații, deși diferite ca profil și geografie, împărtășesc o ipoteză comună: o infrastructură frumoasă, cu o arhitectură gândită impecabil și un proiect curatorial riguros, devin o destinație a publicului în mod organic în orice oraș din Europa și din lume.

De ce au infrastructura culturală, designul și civilitatea aspectului o atât de mare importanță? Pentru că ele nu sunt simple ornamente; ele determină, la rândul lor, o atitudine față de cultură.

Spațiul educă în mod tăcut, dar percutant. Când intri într-un spațiu civilizat, în care expoziția Picasso en visite de la Art Encounters este încadrată cu același respect și cu aceeași atenție la detaliu ca lucrările tinerilor artiști emergenți de la parter, percepția ta asupra valorii se schimbă. Vei privi creatori pe cale de afirmare cu alți ochi, înțelegând că arta contemporană nu este un hobby de nișă, ci o resursă esențială a prezentului. Vei cumpăra creații ale artiștilor pentru că întregul mediu îți validează alegerea.

Mai mult, o astfel de infrastructură schimbă din temelii relația comunității cu viitorul. Îți vei aduce copiii să vadă expoziții la Art Encounters sau la Muzeul din Cluj, sau spectacole la Grivița 53, pentru că acolo cultura nu pare nici rigidă, nici prăfuită. Există, la Timișoara, Cluj și București, în toate trei spațiile, o mică grădină sau o curte în care poți ieși, un bistro, o fluență a spațiului care compune pentru copilul ce va deveni adult un cadru mental de bunăstare, la care educația estetică timpurie participă în mod firesc. Cultura încetează să mai fie o obligație școlară și devine un mod de viață.

În plus, amplasat în plin areal al Cartierului Creativ dezvoltat de The Institute — atât de aproape de Universitatea Națională de Arte — Grivița 53, de pildă, asemenea spațiilor de la Timișoara și Cluj, primește un public extrem de divers: de la vedete și jurnaliști la oameni din cartier și spectatori curioși care vin de departe. Este un loc în care simți din plin dinamismul și energia unui proiect aflat încă în construcție, o stare de efervescență ce amintește, în alt filtru, de Centrul de Teatru Educațional Replika — altă inițiativă extraordinară din București, ridicată tot de la zero de oameni care cred cu tărie că arta merită să fie accesibilă tuturor și fiecăruia în parte. Evident, Grivița 53 are o altă vibrație și un alt profil estetic decât Replika, însă nucleul etic este identic: perspectiva de a clădi cu încăpățânare ceva în care crezi cu adevărat, pentru a oferi artei un loc al ei, propriu, viu și generos.

Aceste inițiative nu au apărut din generozitatea vreunei politici publice coerente. Ele sunt rezultatul inițiativei personale a unor oameni dedicați — artiști, manageri culturali, oameni de afaceri — care au imaginat și au ridicat aceste spații cu o forță a viziunii demnă de o cruciadă imaginară împotriva unui stat înghețat în proceduri, birocrație și blocaje sistemice fără sfârșit.

Oare ce lecție ne dau Grivița 53, Isho și Muzeul Plan B de la Cluj? Ne dau o lecție pe care, în momentul de față, nu vom mai putea evita să o învățăm: România este o țară în care oamenii capabili construiesc, de fapt, adevăratele infrastructuri ale culturii. Ei sunt cei care fac sacrificii enorme și se bat cu mori de vânt administrative, cu autorități publice deculturalizate și lipsite de orice viziune, în majoritatea cazurilor, și cu o clasă politică a cărei unică abilitate pare să fie rapiditatea cu care învață să deturneze banul public în folos propriu.

Privind aceste succese născute din viziune privată și tenacitate individuală, nu poți să nu te întrebi: oare existența însăși a acestor spații nu ar trebui să inspire profund autoritatea publică, centrală și locală? Nu este aceasta o dovadă definitivă că o infrastructură culturală bine gândită și bine pusă în practică— atât în formă, cât și în conținut — este mult mai mult decât o simplă propunere estetică urbană? Ea acționează ca un magnet simbolic, un pol de atracție dotat cu sens, cu direcție și cu o capacitate extraordinară de a coagula energii umane.

Adevărata marcă identitară a oricărui oraș european nu se măsoară în discursuri politice sau în proiecte de fațadă, ci în prezența unei constelații de infrastructuri moderne, stabile, gândite pe termen lung și funcționând ca veritabile ancore ale vieții culturale și comunitare. Când administrația publică va înțelege că investiția în spații culturale, în design și în conținuturi competent programate nu este un lux, ci o condiție fundamentală a civilității, abia atunci vom putea vorbi despre o dezvoltare socială și urbană matură. Până atunci, inițiativele private precum Grivița 53, Isho sau Plan B rămân nu doar modele de urmat, ci și lecții de demnitate instituțională predate celor care ar fi trebuit să le construiască primii.

M-am întors seara trecută de la teatrul Grivița 53, unde urma o piesă de teatru și continua expoziția lui Dumitru Gorzo, pe care am văzut-o cu o adevărată bucurie a redescoperirii formei de agresivitate inventivă și plină de originalitate a unui artist pe care îl cunosc și îl urmăresc din multele mele vieți anterioare. Pe una dintre lucrări scria un text scurt, care mi-a rămas întipărit în minte: „Asta nu e doar un accident”.

Mi s-a părut un enunț just și revelator. Mergând spre casă — locuiesc foarte aproape de Calea Griviței —, am simțit o stare de profundă ușurare. În spatele dezabuzării generale, al fricilor colective, al obsesivei folosiri a cuvântului „comunitate” în discursuri goale și al luptelor sinistre pentru putere și bani, există oameni care cred cu tărie că, dacă dedici un spațiu artei, faci cea mai importantă investiție posibilă.

În paralel cu un stat care pare că se dezintegrează structural, în România acționează, din fericire, cu sens și credință oameni care construiesc pentru artă. Și o fac foarte competent. Ei nu doar că oferă un adăpost culturii, ci și redau demnitatea spațiului public. Iar existența lor, deși pare un miracol într-un peisaj arid, nu este doar un simplu accident, cum spun cuvintele de pe lucrarea lui Gorzo. Este dovada că viziunea și tenacitatea pot genera și reconfigura harta mentală a unei întregi societăți. Oare politicienii români înțeleg asta?