Numai insuficientul e creator

În 1974, cu intenția de a marca comemorativ proeminenta figură culturală și artistică a lui Radu Stanca, Ion Vartic, pe atunci lector la Universitatea din Leipzig, produce prima exegeză a operei acestuia, marcat de atmosfera baladescă a burgurilor saxone care-i amintesc de Sibiu. Lucrarea ajunge prin grija lui Horia Stanca, fratele poetului, la Editura Albatros, unde va aștepta până în 1978, când va vedea lumina tiparului cu titlul schimbat, Poezie și teatru. Ars doloris se numea inițial, după poemul cu același titlu. Întârzierea s-a produs din cauza faptului că Ion Negoițescu, cosemnatar al romanului epistolar apărut anterior, vorbise la Europa Liberă despre apelul lui Paul Goma din 1977 la care aderase. Mai erau adăugate nemulțumirile față de tonul și exprimarea cărții, considerate prea dramatice, în contradicție cu îndemnul la optimism al socialiștilor.

Actuala apariție editorială, la a doua ediție, a volumului Radu Stanca. Ars doloris, gest care onorează Editura Muzeului Național al Literaturii, care a publicat și Romanul epistolar Negoițescu-Stanca, este nu doar unul reparator, ci și o necesară împlinire exegetică pe care Ion Vartic o realizează cu adăugirile operate, în virtutea preocupărilor constante pentru scriitorul sibian. Sunt inserate în volum toate paginile eliminate în 1978 de cenzură, în special acea microantologie de texte teoretice, esențiale pentru înțelegerea concepției filozofico-estetice a lui Radu Stanca.

Format în atmosfera Clujului universitar de dinaintea războiului, asistent o vreme la catedra de filozofie a lui Lucian Blaga, sub a cărui influență se va afla negreșit, Radu Stanca, dramaturg, regizor, scriitor-eseist, se va identifica însă curând cu baladescul burg medieval, care a fost pentru el Sibiul, unde a trăit și a activat după cedarea Ardealului. Ca refugiat, inițial, apoi ca importantă figură printre cerchiști, scriitorii care au inițiat la Sibiu acel faimos Cerc literar, vânat mai târziu de Securitate. Ștefan Augustin Doinaș, I. D. Sârbu, Ion Negoițescu, Ioanichie Olteanu, Nicolae Balotă, Geo Dumitrescu, Caraion, iată o parte dintre colegii cu care Radu Stanca a străbătut un drum de adâncire a reflexiei privind limba română și izvoarele lăuntrice mai vechi părăsite de puriști, apud Nicolae Manolescu, care dau scrisului sensul primordial, care pentru refugiații ardeleni devenea un principiu identitar.

Analizând istoricul și contribuția acestei generații post-blagiene din Cercul literar de la Sibiu la istoria literaturii, Ion Vartic accentuează asupra principiului valoric și a atitudinii estetice care ghidează gândirea acestui grup, ca răspuns la derapajele de după război care împingeau cultura română spre estul bolșevic. În același timp sunt remarcate ideile lui Radu Stanca privind reconcilierea peste timp a Școlii Ardelene cu spiritul Junimii ieșene, pe linia unui urbanism major. De altfel, după cum reiese din analizele profesorului Vartic, Radu Stanca a fost dominat de sentimentul apartenenței la istoria barocă a burgului sibian, predominant nu doar în eseuri, ci și în poezia și teatrul în care scriitorul e preocupat să reînvie acele umbre legendare și baladești reconsiderate din perspectiva modernității. Aceste dureroase goluri istorice de care se preocupă Radu Stanca sunt analizate de Ion Vartic prin prisma canonului occidental care certifică apartenența noastră la continentul european, odată cu surprizele creatoare care aduc originalitate locală paternului invocat. Necesare precizări ideologice care evită o interpretare unilaterală a numitei clasicizări excesive atribuite lui Stanca.

Teoretician și practician al teatrului, Radu Stanca, dramaturg, regizor și teatrolog (a fost, cum se știe, și director al Teatrului Național din Cluj), a lăsat istoriei moderne pagini originale de reflexii asupra fenomenului pe care profesorul Ion Vartic le include în volumul de față, valorificându-le prin comentarii personale adecvate la contemporaneitate.

Apreciind această operă în toată complexitatea și varietatea ei, ca un act total în consonanță cu respectiva estetică ideologică, exegeza în cauză ne îndeamnă să privim toate aceste domenii de manifestare în corelație, având drept unic fundament gândirea filozofică a autorului cu care a fost consecvent. Așa încât înainte de a se ocupa in extenso de opera omului de teatru, Ion Vartic include în această antologie capitole despre lirismul de factură baladescă al poetului care vede Sibiul ca o cetate a umbrelor.

„Balada reprezintă o modalitate estetică a reacției de respingere a poeziei pure în formele ei revolute... starea baladescă se constituie din infiltrarea epicului și mai ales a dramaticului în modalitatea esențial lirică”.

Cu aceste considerații incluse în capitolul Trubadurul mincinos, suntem pregătiți să intrăm în analiza din eseul Mască și coturn.

Întotdeauna viața epurată de reziduuri cotidiene ridicată pe coturn și descifrată îndărătul măștii, cum gândea Stanca, are mai multe șanse să fie percepută prin artă la esențe, ne spune profesorul Vartic, definind într-un fel teatrul poetic al lui Radu Stanca.

Interpretarea vieții prin prisma normei supreme, această încercare de a lega cerul cu pământul, principiul moral cu anecdotica cotidiană, încearcă să o practice dramaturgul în piesele sale cunoscute: Hora domnițelor, Oedip salvat, Ostatecul.

„Dănțuirea capricioasă a fiicelor timpului, hora domnițelor, destramă până la urmă statornicia omenească, deoarece ea este trecerea care nu cunoaște starea pe loc... tot așa infirmitatea care ignoră învestitura sacră (ca în Ochiul) dezechilibrează orânduirile firești lăsate peste om și roade”. Prin comentarii aplicate ca acesta, analiza pieselor lui Radu Stanca își relevă originalitatea și totodată relevanța din perspectiva unei viziuni, care, ca și la Lucian Blaga, transcende amănuntului epic, mundanului, ridicându-se pe conturni la o înțelegere mai profundă a sensului vieții între istorie și actualitate, timp și spațiu, ființă și neființă.

Din această perspectivă, poetul sibian care dublează dramaturgul își permite și reinterpretări ale miturilor. Precum în Oedip salvat: „Dacă drumul spre Kronos în vechea tragedie era calea plângerii unei dezolante bătrâneți, drumul noului Oedip este cel către revelarea deplinei libertăți a omului prin om... Oedip salvat începe de fapt acolo unde sfârșește tragedia lui Sofocle. Oedip e conștient de sensul jertfei sale, de faptul că prin luarea asupra sa a culpei divine reabilitează un transcendent impur”.

Și tot de aici decurg concluziile lui Radu Stanca despre necesara resurecție a tragediei analizate într-un capitol aparte.

„Prea mari au fost evenimentele trăite de omenire în ultimele două decenii, scria Radu Stanca în 1958, prea cumplite încătușările de forțe și prea colosale descătușările, eliberările de aceste forțe, pentru ca omul de teatru ce a contemplat un spectacol atât de grandios pe scena istoriei mondiale să se mulțumească cu drama, fie ea psihologică sau de idei, fie ea de salon sau de periferie, ce a dominat cu autoritate teatrul primelor decenii”.

Radu Stanca se pronunță interesant și asupra raportării la tragedia clasică, la clasicitate în general, prin așa-numitele actualizări, comentate și de autorul acestei antologii, care consideră pe bună dreptate că renașterea tragediei în epoca noastră nu este „o problemă de retrospectivă sentimentală, ci una de perspectivă existențială și filozofică”.

Dar, scria Radu Stanca încă prin anii ’50 cu referire la spectacolele lui W. Siegried (precizare de Ion Vartic): „Puși în fața cerinței tot mai insistente de a se relua marile tragedii, regizorii noștri... nu și-au pus întrebarea ce conținut nou trebuie implicat în ele pentru ca să fie compatibile cu timpul nostru. Au socotit că este de ajuns o viziune scenografică modernă pentru ca ele să fie și în esență moderne”.

Analiza autorului lui Oedip salvat merge în acest context și spre analiza genurilor, redefinindu-le subtil: „Comicul este o reacțiune față de un obiect sau o ființă exterioară care provoacă starea comică. Tragicul este o atitudine, adică un fapt ce provoacă reacțiunea. Tragicul este o cauză. Comicul, o urmare”.

Teoriile asupra tragicului ale lui Radu Stanca ne fac să ne gândim la interesul arătat temei de un alt estetician important, profesoara Alice Voinescu, aceea care, cam în același timp (anii ’40-’48), preda elevilor de la Conservatorul din București despre eroii tragici, înainte de a fi îndepărtată de la catedră și înlocuită cu oportunistul Marcel Breslașu. În fond, ambii, Radu Stanca și Alice Voinescu, reacționau la imperativele timpului care puneau în discuție o resurecție a tragediei de alt tip decât cel revoluționar comandat din umbră (vezi Tragedia optimistă de V. Vișnevski).

În capitolul Mască și coturn, profesorul Vartic introduce observații pertinente și asupra expansiunii umanului în piese ca Dona Juana sau Rege, preot, profet, abordând în aceasta din urmă idei despre ambiguitățile libertății de alegere. Prin comparația cu Marele inchizitor din Frații Karamazov, e adusă în discuție problema seducției miracolului, în fața căruia oamenii cedează inconștientului. Tripticul biblic alcătuit din această piesă alături de Drumul magilor și Turnul Babel ne dezvăluie o altă latură a gândirii filozofice a poetului sibian, preocupat de o cuprindere și explicare cât mai amplă ale dimensiunii umane și spirituale a universului.

Puțin jucat și, îndrăznesc să spun, puțin cunoscut, teatrul lui Radu Stanca e din specia exemplarității nevoii de întoarcere la esențe prin care o astfel de literatură dramatică nu e mai puțin reprezentabilă, cum se consideră adesea.

Cartea lui Ion Vartic Radu Stanca. Ars doloris contribuie la risipirea acestei prejudecăți.