Pe aceeași temă
Alt scriitor român care a cunoscut în mod direct grozăviile Primului Război Mondial a fost Gib I. Mihăescu. Născut în 1894 la Drăgășani, fiul unui important avocat local, nu a fost implicat în prima parte a războiului, chiar dacă avea 22 de ani în 1916, posibil din cauza unor probleme toracice, după cum s-a întâmplat prima oară și în Moldova, unde a ajuns, în refugiu. Însă, având în vedere pierderile suferite de Armata Română, a fost admis la o nou înființată școală de ofițeri de infanterie, pe care a absolvit-o rapid, în mai 1917, devenind elev-plutonier, fiind repartizat la Regimentul 42/66 Infanterie (format din rămășițele celor două regimente). Gib I. Mihăescu a luat parte la ferocele lupte din vara aceluiaşi an în sectorul Mărășești, fiind rănit și decorat. Se pare că încă de pe front și-a notat diverse aspecte ale vieții de soldat, experiențe pe care le-a valorificat după 1919. Gib Mihăescu nu și-a strâns aceste nuvele și fragmente într-un volum, ele fiind publicate unitar abia în 1983, la Editura Militară*. Nu avem cunoştinţă ca acestea să fi fost reeditate după 1989. Lectura lor rămâne deosebit de utilă şi pentru că absolut toate rezistă testului timpului, dovedind valoarea literară a operei lui Gib I. Mihăescu, acum, un autor intrat într-un con de umbră.
Prima dintre aceste nuvele, care a fost preluată şi de editorul din 1983, Linia întâi a fost publicată în februarie 1919 în revista Luceafărul. În Linia întâi autorul descrie rapid una dintre sutele de mii de drame mărunte, cum un soldat român din linia întâi trage într-o noapte întunecoasă într-o pată albă ce se mișca între linii, de fapt, doar un țăran din partea locului, obligat de nemți să lucreze la întărirea tranșeelor. Altă nuvelă care dovedeşte forţa şi autenticitatea scrisului lui Gib I. Mihăescu este 7 august-5 septembrie: Mărăşeşti-Muncel şi recreează în numai patru pagini povestea unui soldat român simplu, care şi-a pierdut piciorul în timpul încleştărilor de pe front din 1917 şi care vinde ţigarete pe Calea Victoriei, după venirea păcii, fiind adus în postura umilă de a cerşi pentru a supravieţui. „Cârja bocănea pe asfalt surd şi cadenţat.“ Într-o seară rece, marele invalid de război observă cum într-unul dintre palatele din cea mai selectă zonă a Bucureştiului interbelic era forfotă, lumea bună întâmpinându-l pe Mareşalul Joffre. Atras de agitaţie, modestul soldat are iluzia că sacrificiul lui a contat, de aceea şi el ar trebui să-l salute pe distinsul oaspete francez, doar pentru a fi apucat de ceafă şi târât la distanţă de o namilă de bodyguard al timpului. Autorul sugerează cu putere nedreptatea care apare mereu după sfârşitul războaielor, pentru că cei care s-au jertfit trebuie să înfrunte dispreţul sau nepăsarea laşilor, care au reuşit să se salveze sau să fenteze sistemul, pentru care eroismul militarilor este mai degrabă enervant, căci le aduce aminte de laşitatea lor.
În Cei din urmă Mihăescu zugrăveşte penibila, agonizanta (căci trupa mărşăluia zeci de kilometri cu tot echipamentul din dotare, fără odihnă, fără mâncare) retragere a unei companii a Armatei Române în noiembrie 1916, spre Moldova: „Mergeau înainte cocoşaţi, aduşi într-o parte, clătinându-se ca nişte beţi.“ Compania era condusă de un căpitan crud şi egoist, insensibil la suferinţele soldaţilor pe care-i comanda, bântuit doar de spectrul iminentei capturări de către inamic şi al abandonării sale de către soldaţii simpli, în ciuda asigurărilor acestora că mai degrabă vor muri până la ultimul decât să cadă prizonieri. Nuvela cea mai amplă din volum (Vedenia) relatează drama trăită de un căpitan cam fricos, pe la 50 de ani, căsătorit cu o femeie tânără şi frumoasă. Căpitanul Naicu a fost implicat în cel de Al Doilea Război Balcanic, în nordul Bulgariei, în 1913. Hotărând să facă o farsă soţiei, rămasă acasă doar în compania unei ordonanţe, îi trimite o telegramă, semnată de un coleg, în care îşi anunţa soţia că a murit în urma contractării holerei, care oricum făcea ravagii printre militarii români care au trecut Dunărea în Bulgaria. Căpitanul dorea să revină în miez de noapte şi să o sperie, profitând de faptul că femeia practica spiritismul. Soţia este şocată de groaznica ştire, însă de întreaga situaţie profită ordonanţa care-şi violează stăpâna. Căpitanul, sosit acasă în miez de noapte, îşi surprinde soţia în pat cu soldatul, dar nu are curajul să se răzbune, finalul fiind deschis, dar pare a sugera acceptarea legăturii adulterine (sau a pasului strâmb) şi continuarea legăturii dintre soţie şi cel care o violase. În Troiţa Gib Mihăescu recreează drama unei patrule româneşti, formată din trei militari, care este surprinsă de o vijelie în iarna anului 1917-18 (căci unul dintre ei, delirând, face referire la bătălia de la Mărăşeşti căreia îi supravieţuise) şi care se rătăceşte pe dealurile Moldovei, căutând un sat. Unul dintre cei trei delirează, fiind îngheţat, obligându-i pe ceilalţi doi să dea foc unei troiţe pentru a se încălzi. Atrăgând o haită de lupi, cei doi soldaţi se pregătesc să o înfrunte cu grenade şi focuri de armă, în timp ce cel care delirează vede peisajul apocaliptic al confruntării finale dintre cetele negre de draci şi Hristos. În Plecarea scriitorul redă pregătirea pentru marş şi front a unui regiment care fusese în refacere, dar şi dezamăgirea colonelului fără experienţă în linia întâi, dar dornic să promoveze la gradul de general (iar pentru aceasta avea nevoie de experienţa combativă) pentru că, în momentul lui de maximă glorie, când trebuia să dea comanda de plecare, imaginându-şi poza eroică pe care ar fi trebuit să o adopte, militarii, toţi, se închinau nefiind deloc atenţi la el.
În Domnul aghiotant Gib Mihăescu recreează portretul unui șef de secție de jandarmi dintr-o plasă din Oltenia interbelică, abuziv, violent și laş. De altfel, lașitatea este una dintre temele recurente ale nuvelelor lui războinice. Atunci când în comună ajunge un grup de tâlhari violenți (haiduci), aghiotantul Nastropan trebuie să facă față singur situației, căci jandarmii din subordine îi munceau via (!) și, chemați la datorie de un băiat din sat, dând dovadă de laşitate, refuză, temându-se de o ambuscadă (solicită ordin scris!!), un bun motiv de a nu se implica. În schimb, aghiotantul, pistonat de căpitan și primar să ia măsuri, mințindu-i pe amândoi, iese la luptă. Dotat cu o carabină, o pușcă și două pistoale, începe să tragă la nimereală. Întâmplarea face ca unul dintre gloanțe să ucidă un bandit, însă Nastropan nu poate revendica întreaga recompensă de 100.000 de lei care era acordată tuturor militarilor implicați, pentru că ar fi trebuit să admită atât că trăsese la întâmplare, pitit după trunchiul unui nuc bătrân, dar și că jandarmii din subordine îi munceau via. Finalul este apoteotic: aghiotantul se răcorește zvântându-și în bătaie soția.
Nuvelele lui Gib I. Mihăescu dezvoltă o mare sensibilitate, dovedind puterea lui de a recompune psihologia omului simplu (şi nu a eroului de manual) care este tentat mai degrabă să comită mici laşități, mai ales când se află în prezenţa celui mai greu/groaznic examen: înfruntarea morţii, care pe front poate lua sute, dacă nu mii de forme. Iar pentru a fenta moartea, eroii săi nu se dau în lături de la nimic. În acelaşi timp, Mihăescu dezvoltă şi o latură erotică tipică perioadei interbelice, pentru că, odată ce oamenii supravieţuiesc celei mai teribile încercări a vieţii, trebuie să guste din plăcerile efemere, dar minunate ale vieţii. Experienţa războiului avea să aibă ecouri şi în cele mai importante romane scrise de Gib I. Mihăescu, Rusoaica (1933) şi Donna Alba (1935). În acelaşi an când i-a apărut acest ultim roman, scriitorul a murit, fiind doborât de tuberculoză, fiind îngropat la Drăgăşani. Avea numai 41 de ani! Un colegiu din această localitate îi poartă numele. //
* GIB MIHĂESCU
Linia întâi
Editura Militară, 1983, 204 pg.
