O carte fals sceptica

Lupta cu "duhul scepticismului"

Vlad Russo: Acum doi ani, cand pregateam pentru tipar traducerea primului volum din opera lui Plotin pe care ne-o incredintase, Andrei Cornea a venit cu propunerea sa publicam o carte scrisa de el insusi. Si, ca argument, ne-a adus o fila de prezentare in care spunea ce are de gand sa faca. Cartea se numea Scoala din Atena. Primul meu gand, nerostit, a fost: "Fireste, ce altceva poate face clasicistul roman? Doar n-o sa stea mereu sa traduca din Aristotel si din Plotin. La un moment dat trebuie sa-si spuna si "oful" despre ei." Ma temeam, marturisesc, de un studiu arid, din acelea care astazi nu se mai cumpara nici macar pentru impodobirea bibliotecii personale; o carte deci din care sa nu iesim la socoteala cu vanzarile. Am acceptat propunerea cu inima stransa si am asteptat manuscrisul. Cand l-a adus, l-am citit pe nerasuflate, cu sentimentul ca e scris sub imboldul unei mari urgente. Fiindca Andrei Cornea duce aici o lupta care ne priveste pe toti, o lupta cu un demon redutabil pe care-l pomeneste in prefata cartii: "duhul scepticismului". De ce ar fi insa primejdios sa facem precum Pyrrhon si sa ne suspendam judecata? Primejdia e ca nu avem niciodata de-a face doar cu erori de cunoastere. Filozofia crede ca poate da si solutii, si nu e deloc simplu sa discerni cine ofera o solutie "buna" si cine o solutie "rea". Ispita scepticismului ar fi aici de neiertat. Cartea lui Andrei Cornea o exorcizeaza, propunand drept cale de a deosebi solutiile cercetarea vietii filozofului insusi. Un demers de-a dreptul ilicit daca ar fi vorba de un scriitor. Caci stim de la Proust incoace ca, atunci cand scrie, scriitorul nu este acelasi cu omul care mananca, bea sau injura; viata lui privata, gandurile strict personale nu au nimic de-a face cu opera. Critica n-are deci a se interesa de ele. Cand e vorba de un filozof insa - si inca de unul care pretinde sa ne croiasca viata -, recursul la propria lui viata, intrebarea in ce masura este ea congruenta cu opera, e cat se poate de licit, ba chiar, as spune, necesar. Iar cartea lui Andrei Cornea raspunde stralucit, cred, acestei urgente necesitati.

Un examen al raportului intre creatie si creator

Sorin Vieru: Ultima carte a lui Andrei Cornea se inscrie in sfera istoriei filozofiei si a metafilozofiei, punand in discutie problema raportului dintre filozof si opera. Autorul cartii porneste de la observatia evidenta ca viata filozofului nu se identifica intotdeauna cu opera sa, biografia nu se suprapune perfect peste crez; nu o data s-au putut constata incompatibilitati, incongruente, discordante. Andrei Cornea ataca problema aceasta dintr-un punct de vedere special: e vorba de evaluarea proiectului filozofic, de cantarirea intentiei fundamentale a autorului operei. In mod deosebit intereseaza acele proiecte filozofice care vizeaza direct sau implica indeaproape consecinte politice, morale si sociale si care pornesc de la presupozitia (cel putin moderat) optimista ca lumea poate fi schimbata in bine. Cu exceptia scepticilor si a pesimistilor radicali, filozofii doresc intens si cauta, inventeaza un viitor mai bun, o lume si un om mai bun, daca nu chiar un om perfect. Filozofia a fost o sursa de proiecte gigantice. Este suficient sa ne gandim la Republica lui Platon si la Politica lui Aristotel, doua scrieri fundamentale propunand modele pentru o societate perfecta si un om perfect, sau cel putin mult imbunatatit. Dar asemenea proiecte se pot realiza numai partial, cand nu raman simple deziderate, asteptari dezmintite de fapte. Reusitele sunt numai partiale, precare. Pe de alta parte, nici in ordine ideala proiectele filozofice nu traiesc intr-o armonie prestabilita; dimpotriva, ele intra in conflict si totodata contrazic propriile noastre asteptari si criteriile noastre de judecata. De aceea, dupa ce incepe a constata scepticismul si relativismul care se nasc de pe urma conflictului dintre judecatile noastre asupra filozofilor si a proiectelor filozofice, Andrei Cornea incearca sa gaseasca o solutie de iesire din fundatura in care ne duc pana in zilele noastre relativismul sofistic si scepticismul moral. Ideea de baza a lui Andrei Cornea este ca proiectul filozofic trebuie judecat dupa (cel putin) doua criterii distincte. In primul rand intra in joc criteriul veracitatii, al adevarului intrinsec al ideilor. Incontestabil, acesta este criteriul primordial. Dar intre evaluarile emise asupra ideilor se pot ivi divergente radicale, in functie de pozitia filozofica proprie a evaluatorilor. Insa - observa autorul - mai intra in joc si un al doilea criteriu de evaluare a operei filozofice, fapt ce permite ca intre pareri contradictorii sa se poata gasi punti de legatura. Se poate ajunge la o intelegere, la un acord, nu aprioric, ci aposterioric, daca nu asupra valorii de adevar a ideii filozofice, atunci cel putin asupra onestitatii intelectuale a promotorului unui proiect; in alti termeni, este vorba de responsabilitatea si de autoimplicarea filozofului in proiectul sau, adica in propunerea pe care o face pentru o lume mai buna sau, sa zicem, in predictia de rau augur asupra catastrofelor care ne asteapta in viitor. Indiferent daca admitem ca un proiect trece cu succes sau ca, dimpotriva, cade la proba aceasta, a veracitatii, examenul critic al binomului om-opera ne cere sa punem in joc un al doilea criteriu, de natura etica, si anume sa clarificam masura in care ganditorul s-a autoimplicat, cu toata fiinta, in opera, in proiect. Este oare dispus autorul proiectului sa-si asume pana la capat toate consecintele care decurg din propunerea lui si, mergand la limita, sa accepte pentru sine aceeasi viata pe care o propune ca o reteta a fericirii, a perfectiunii pentru altii sau pentru alte generatii? Cornea se intreaba, de pilda, ce-ar fi spus Marx si Engels daca ar fi trebuit sa traiasca ei insisi in statul comunist pe care l-au preconizat, daca ar fi trebuit sa suporte pe pielea lor dictatura proletariatului. In acest sens, un proiect ca acela marxist a putut suscita opinii divergente, in schimb, prin prisma celui de-al doilea criteriu, al responsabilitatii, adica al autoimplicarii, lucrurile sunt mai clare. Nu ni-i putem imagina pe Marx si Engels traind efectiv, "pe pielea lor", toate consecintele in societatea pe care au anuntat-o si pe care au pregatit-o!

Proiectele filozofice de anvergura se impart in mod sumar in doua categorii: sunt sau realiste, sau utopice. Iar proiectele utopice, la randul lor - si istoria gandirii abunda in asemenea proiecte - admit o judecata mai profunda, dupa cum trec acest examen al autoimplicarii. (Am putea observa aici ca, in fond, un asemenea examen il vizeaza nu numai pe filozof, ci si pe orice adept al proiectului, indiferent de substanta realista sau utopica a acestuia din urma.) Autorul argumenteaza pe larg pertinenta discriminarii astfel introduse in sfera utopiilor si o ilustreaza prin studii de caz foarte interesante. Comparatiile operate sunt sugestive, uneori de-a dreptul provocatoare. De pilda, exegetii afirma indeobste ca proiectul cetatii ideale din Republica lui Platon este utopic, in timp ce proiectul cetatii lui Aristotel s-ar distinge prin realismul lui. De fapt insa, remarca Andrei Cornea, lucrurile nu stau asa. Pe largi portiuni ale scrierii sale si din multe puncte de vedere, Platon este observatorul realist, sceptic si chiar mizantropic al societatii si al omului real al timpului sau, iar pe de alta parte, Aristotel este un utopist care schiteaza idealul unei democratii perfecte, in care filozoful si-ar putea gasi locul sau legitim. Autorul discuta pe larg mai multe alte cazuri la fel de interesante si paradoxale. Releva, de exemplu, elementele utopice ale conceptiei lui Machiavelli, comparate cu ideile lui Hobbes si cu ideile altui mare utopist care este chiar autorul Utopiei, adica Thomas Morus. Iata-i si pe socialistii utopici mai putini utopici, in fond, mai realisti si mai implicati in propriul lor proiect decat socialistii stiintifici in genul lui Marx si Engels.
In mod deosebit merita sa ne oprim asupra ultimelor doua capitole ale cartii De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis. Penultimul capitol prezinta ceea ce autorul numeste "intelectualul amfibian", intelectualul-amfibie din zilele noastre. Nu s-ar spune ca sunt enuntate aici lucruri magulitoare despre multi intelectuali ai zilelor noastre, excelenti specialisti in domenii determinate care se aventureaza in emiterea unor judecati universale incompetente si in care ei insisi nu se implica pana la capat cu responsabilitatea ultima.
Capitolul cel mai incitant - aici si acum - al acestei carti in ansamblu interesante mi s-a parut cel ultim, care reia mult controversata problema a Scolii de la Paltinis - subiect de dispute academice si mai putin academice. Este atacata intrebarea la care s-a raspuns deja in diferite feluri: proiectul Scolii de la Paltinis a fost unul cu adevarat realist si viabil sau a fost si a ramas un proiect utopic? S-au scris multe lucruri despre acea scoala si despre ceea ce unii au numit mitul Scolii de la Paltinis. Discutiile au pornit nu numai si nu atat de la scrierile lui Constantin Noica, cat de la Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu, iar apoi de la Epistolarul, care discuta in contradictoriu semnificatia acestei scoli; a urmat, cativa ani mai tarziu, dupa 1989, potopul de discutii, recent reanimat. In timp ce unii au vorbit despre semnificatia pozitiva si insufletitoare a proiectului noician, altii l-au denuntat ca pe o utopie antiliberala evazionista si lipsita de fundament. Andrei Cornea prezinta pe larg aceasta discutie si ne improspateaza memoria; lipseste, desigur, episodul cel mai recent, consumat in scurtul interval de dupa aparitia cartii. Autorul probeaza pe larg un lucru foarte important, si anume ca, indiferent de judecata noastra asupra proiectului paltinisean - oricum ar fi el, realist sau utopic -, indiferent de rezervele asupra veracitatii ideii, Constantin Noica, protagonistul principal, si-a asumat acest proiect si l-a trait in cel mai autentic mod. Cornea aduce marturii, probe incontestabile, asupra implicarii lui Constantin Noica in propriul sau vis care a devenit realitate, minuscula ca un germene, la Paltinis si despre integritatea filozofului, totala in aceasta privinta.
Cartea lui Andrei Cornea, un excurs in istoria filozofiei si totodata un examen al raportului intre creatia filozofica si creator, ne conduce pana in zilele noastre, in miezul unei lupte de idei si de pasiuni dezlantuite. Scrierea propune cateva idei noi si prezinta toate ingredientele unei carti, serioase si erudite, dar in acelasi timp populare.

Sunt un sceptic moderat

Andrei Cornea: Sunt un sceptic, dar un sceptic moderat, care incearca sa gaseasca o iesire din scepticismul absolut. De fapt asta este miza acestei carti, care nu face decat sa continue tema unei alte carti a mea, Turnirul Khazar. In fond, suntem astazi - nu numai astazi, poate de mult s-a intamplat, dar astazi simtim faptul respectiv mai acut, - prinsi intre doua ispite: una e, intr-adevar, ispita scepticismului radical si a negarii din aproape in aproape a tuturor valorilor, a tuturor constantelor, cu consecinta ratacirii intr-un relativism absolut in care numai contingenta mai conteaza. Cealalta ispita este cea a dogmatismului, a realismului mai incruntat sau mai senin, care pretinde ca stie ce este realitatea - ma refer desigur la realitatea omeneasca -, care pretinde ca stie care-i natura umana, cum sunt oamenii facuti, ce le trebuie si cum trebuie ei sa traiasca. Ei bine, toata istoria din ultimele secole a demonstrat ca astfel de imagini fixe despre realitate nu se pot sustine sau se sustin cu dificultate intr-o epoca anume, dupa care sunt aruncate la cos. In fond, vedem astazi intamplandu-se lucruri atat de ciudate, care in urma cu 20-30 de ani i-ar fi facut pe oameni sa le priveasca ca pe niste lucruri oribile, iar astazi au devenit niste lucruri comune. Sunt si in carte exemple. Prin urmare, eu mi-am propus sa incerc sa caut o solutie intermediara. La ea s-a referit si Sorin Vieru. Ea consta in a pune intre paranteze problema de a sti ce este realitatea - desigur nu in a elimina-o, fiindca preocuparea pentru realitate nu poate fi eliminata, dar a o pune intre paranteze - si a ne intreba in primul rand ce trebuie sa nu facem, mai degraba decat ce trebuie sa facem. De unde rezulta imperativul eliminarii din start a anumitor proiecte, nu pe considerentul potrivirii lor cu o realitate, ce poseda o geometrie variabila, ci pe considerentul unei neimplicari a autorului, a eului auctorial in propriul proiect, in orice caz pe considerentul unei "probe a responsabilitatii".
Cred ca acest mod de a judeca, pe care eu il numesc optiunea a doua, are multe dezavantaje si el nu e un panaceu, nu rezolva orice, dar are macar acest avantaj, e mai stabil, mai critic, mai etic. Nu imbratiseaza orice, din punctul acesta de vedere se cam fereste de multe entuziasme, dar nu e nici inspirat de scepticismul radical. Oricum, aceasta carte nu e decat fals sceptica. Duhul scepticismului, chiar daca nu e complet invins, e bagat inapoi in sticla, fie si pentru un timp.

Andrei Cornea, De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis, Ed. Humanitas, 2004

A consemnat Ioana Anghelescu

(Subtitlurile apartin redactiei)