Pe aceeași temă
Până în prezent, scriitoarea a publicat trei volume de proză scurtă: Dăruiește-ți o zi de vacanță (1979), Vară-primăvară (1989) și Gara de Est (2008).
Sub titlul Vremuri fără răbdare, prozele mai vechi și mai noi nu se înșiruie cronologic, ci sunt intercalate într-un demers îndrăzneț, dar justificat. Dacă nu ar fi avut unitate tematică și stilistică, aceste proze ar fi reprezentat o simplă juxtapunere. Dar proza scurtă a autoarei, indiferent când a fost scrisă și la ce epocă face trimitere, formează într-o asemenea măsură un întreg încât duce cu gândul la „scenele de viață...” balzaciene care alcătuiesc ale sale Studii de moravuri. Prozele acestea vechi și noi se pun în valoare reciproc în volumul recent și oferă încă o panoramă a societății românești postbelice și postcomuniste, alături de cea din romanele bine-cunoscute ale Gabrielei Adameșteanu.
De ce genul scurt? Autoarea mărturisește – în postfața Oanei Soare – că a dorit să nu se repete în scrierea romanelor și atunci și-a impus acest exercițiu al povestirilor. Cu rigorile lui, genul scurt nu e mai ușor decât romanul. Cel puțin pentru că impune concizie, materia epică trebuie redusă la esențial.
Pe de altă parte, în proza scurtă a Gabrielei Adameșteanu găsim trăsăturile de bază cunoscute din romane: realism psihologic, epoci istorice „grele”, care frâng destine, tema cuplului, tema bătrâneții, ca și o oralitate care creionează personaje memorabile.
Deși începe cu un text atipic, care dă și titlul volumului, o micuță cronică de moravuri savuroasă, în care un tânăr cu vederi occidentale din sec. al XIX-lea trece prin diverse peripeții, amoroase, dar nu numai, volumul se divide în trei părți: prima cuprinde nuvela „Gara de Est”, două povestiri pe tema bătrâneții („Atac de gută în luna februarie” și „Vară-primăvară”) și încă două povestiri care jonglează cu nivelul spus / nespus pentru personaje dintr-o familie sau, dimpotrivă, dintre un bărbat și o femeie, foști colegi de școală, care se întâlnesc după ani, la un banchet de revedere („Problemele altora” și „Soluții imperfecte”).
Partea a doua cuprinde texte foarte scurte care au în comun scrutarea cotidianului, animând un personaj colectiv („În tramvai”, „Covrigărie”, „Pe zebră”, „Drum comun”, „Duminică dimineața în cartier sărac”, „Frica”, „Ora de navetă”) sau o frântură dintr-un destin nefericit („Scurtă internare”, „Love story”, „Vară neliniștită”, „Ciobanul fără mioară”, „Ce e omul...”, „Gelozie târzie”, „Prizoniera”).
În fine, partea a treia conține două povestiri pe tema cuplului, una reflectând perspectiva feminină („Neliniștea”), cealaltă, perspectiva masculină („Dialog”) și două nuvele („Dăruiește-ți o zi de vacanță” și „O plimbare scurtă după orele de serviciu”).
Cele trei nuvele – „Gara de Est”, „O plimbare scurtă după orele de serviciu” și „Dăruiește-ți o zi de vacanță” – refac cadrul apăsător al vieții profesionale și private din regimul comunist, având ca eroi principali o femeie, Olga, în primul text, apoi doi bărbați, Onițoiu și, respectiv, Cristian, în celelalte două.
Olga Olteanu este figura cea mai tragică a prozei scurte a autoarei: căzută în dizgrație, în anii ’70, după ce soțul ei rămâne în Occident, crescându-și singură fiica, Olga împarte un apartament cu soții Răileanu, într-o dificilă proximitate și precaritate fizică, la care se adaugă așteptarea fără rezultat ca Dorin, iubitul ei, să se decidă să o ceară în căsătorie. Acesta, ispitit de a parveni profesional, alege să se însoare cu o doctoriță din provincie care avea nevoie de buletin de București. Nu există niciun entuziasm în viața de zi cu zi a acestor oameni. Timpul trece și Dorin are o viață tot mai prosperă, dar lipsită de dragoste, în vreme ce Olga se îmbolnăvește și va muri de cancer, neapucând să o vadă pe fiica ei plecând în decembrie 1989 la Revoluție și revenind de acolo într-un coșciug. Fără să melodramatizeze câtuși de puțin, această nuvelă creează și conține până la final o perspectivă neutră, obiectivă asupra felului în care Istoria se răsfrânge în istorii mici, iar personajele, cu personalități diferite, contribuie și ele la propriul destin.
Eroii din celelalte două nuvele, Onițoiu și Cristian, care lucrează, de fapt, la aceeași instituție (și există personaje menționate în ambele texte) sunt prototipul insului ratat, care promite în tinerețe o carieră și o viață împlinită, dar care eșuează pe toate planurile. Conformist, ca Onițoiu, sau foarte comod, precum Cristian, acest tip de antierou, apatic, incolor și inodor, se opune tipului de oportunist care, prin Partid, parvine social, într-o lume în care nimeni nu-și poate construi, de fapt, nicio fericire. Acești eroi își duc existența în anii ’70 având ca divertismente un serial american și mici petreceri de apartament între cunoștințe, în care fiecare poartă o mască, în timp ce se observă avid unii pe alții, de dincolo de diverse frustrări acumulate. Mediocritatea acestor eroi nu e blamată pentru că ea pare inerentă societății în care totul e controlat politic, începând cu originea socială, care duce la „dosarul” personal, piatră de moară la locul de muncă. (Paradoxal, în lumea postcomunistă ascensiunea socială e dictată foarte des tot de politic...) Nu rămânerea în Elveția a soțului Olgăi e singura sursă a decăderii ei, așa cum nu lipsa de ambiție face din Onițoiu și Cristian niște ratați. Societatea însăși e ca un acvariu în care ei plutesc fără a avea șansa să iasă vreodată și să ajungă într-o mare sau într-un ocean, metaforic vorbind.
În prozele foarte scurte care plonjează în cotidian prin intermediul unor dialoguri oarecare, într-un tren sau într-un autobuz, pe stradă sau printre blocuri, întâlnim concentrarea tipică autoarei asupra limbajului oamenilor simpli, care folosesc adesea clișee și ticuri și a căror existență banală și monotonă e recreată tocmai de felul în care vorbesc. Nu avem prozator contemporan mai atent și mai sensibil ca Gabriela Adameșteanu la limbaj, cel mai adesea al oamenilor loviți, victime ale sărăciei și ignoranței. Mai mult decât limbajul, înfățișarea și gesturile le sunt descrise cu precizie, textul căpătând astfel virtuți cinematografice. Bucureștiul apare și el ca un personaj, în special pentru cartierele-dormitor pe care personajele le parcurg pe jos sau înghesuiți în autobuze și tramvaie. Viața acestor eroi e cenușie, fără speranță, iar vârsta mai luminoasă a tinereții e mereu departe, în urmă. Sfârșitul plății ratelor la apartament, o mobilă mai bună, o revistă de modă germană, câteva țigări străine, o cafea bună – acestea sunt visurile lor, atunci când nu pândesc, cu teamă, semne ale unor schimbări în rău la jobul lor.
Imaginea cuplului care nu mai funcționează e prezentă în povestirile „Neliniștea” și „Dialog”. Iubirea din primii ani nu mai subzistă nici măcar în amintiri, iar prezentul cuplului este unul în care cei doi se irită unul pe celălalt din nimicuri, își rostesc în minte replici pe care nu le spun, se preling unul pe lângă altul ca doi străini, ca într-un film alb-negru, în care plictiseala și nemulțumirea au devenit curente. Teama de viitor pare să fie cea care îi face să rămână totuși împreună, iar autoarea înregistrează cu finețe gesturile mici, dar atât de revelatoare ale unei ofiliri interioare marcante ale acestor cupluri. Monologul din „Dialog” este țipătul la propriu și la figurat al unui bărbat care ajunge să își urască partenera și verbalizează asta violent. Femeia nu are dreptul la cuvânt, nu o auzim. Iluziile s-au terminat de multă vreme în cuplu și uzura pare iremediabilă. Puțini scriitori români contemporani abordează tema cuplului matur și niciunul nu are acuitatea observației și luciditatea Gabrielei Adameșteanu.
Reunind prozele sale scurte mai vechi cu unele noi, în parte rescrise, așa cum ne-a obișnuit la reeditările romanelor sale, Gabriela Adameșteanu a construit un ansamblu în care elementele sunt congruente, spre deosebire de multe volume de proză scurtă în care piesele nu „comunică” între ele. În Vremuri fără răbdare, la final, cititorul are impresia că scriitoarea a cartografiat societatea românească de-a lungul a câteva decenii, privind și exprimând omenescul ca prin lupă: precis și imposibil de contrazis.
